Locul comunicării de masă în anamblul formelor de comunicare umană

Comunicarea umană se poate construi pe baza a două mari tipuri de relaţii:

a) relaţii directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziţii de proximitate (de obicei spaţială); în actul comunicării ele îşi răspund una celeilalte (prin cuvinte, gesturi, mimică, etc) şi se influenţează reciproc. Drept urmare vorbitorul îşi poate schimba intenţiile de comunicare şi, odată cu aceasta, conţinutul mesajului, pentru a răspunde unei reacţii sau aşteptări (exprimate sau sugerate) ale ascultătorului. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.

b) relaţii indirecte: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puţin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări teh­nologice (cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul). Indife­rent de caracteristicile tehnice, de modul de funcţionare şi de intenţiile ori atitudinile oamenilor care comu­nică, actul de mediere (adică fixarea informa­ţiilor pe un suport oarecare) permite: (1) sporirea capacităţilor de înmaga­zinare a datelor; (2) amplificarea audienţei unor mesaje; (3) creşterea vitezei de transmitere a mesajelor; (4) creşterea capacităţii mesajelor de a ajunge la dis­tanţe din ce în ce mai mari.
Comunicarea mediată include două tipuri de relaţii:

a) comunicarea mediată tehno­logic, care leagă grupuri umane mai puţin numeroase; în acest sistem (pe care J. Dominick îl numeşte „comunicare asistată de aparate”, J. Black şi J. Bryant – „personal media”, iar L. Grossberg – „network media”) se încadrează dialogul prin telefon, telecon­ferinţele (realizate prin telefon sau Internet), videoconferinţele (prin Internet), dialogul prin e‑mail, discursurile, spectacolele sau concertele amplificate prin instala­ţiile specifice etc; în aceste forme de comunicare
b) comunicarea de masă, care leagă conglomerate sociale enorme, prin intermediul unor mesaje fixate pe suporturi concrete (cărţile, ziarele şi revistele pe hârtie, filmele de celuloid, muzica pe discul de ebonită, banda sau caseta magnetică, iar mai recent, cărţi, ziare, filme şi muzică pe CD) sau pe suporturi greu de perceput prin simţurile noastre (undele hertziene pentru radio şi televiziune).
În cazul comunicării de masă între emiţător şi receptor se interpun instalaţii tehnice sofisticate şi instituţii complexe: sistemul editurilor de carte, redacţiile din presa scrisă, radio sau televiziune, studiourile de producţie cinematografică sau discografică etc.
Datorită facilităţilor oferite de sistemul comunicării de masă, accesul la infor­maţii este democratizat: cei care doresc să consulte datele respective pot să le obţină fără îngrădiri de natură politică, religioasă, rasială, socială. Există însă limite de: a) viteză de transmitere şi de b) cost al accesului. Din această perspectivă, istoria comu­nicării de masă este o istorie a îmbunătăţirii constante a posibilităţilor tehnice şi a creşterii numărului instituţiilor specializate în producerea şi distribuirea acestor bunuri; acest fapt a însemnat o scădere perma­nentă a costurilor de acces. Pentru a înţelege acest adevăr este suficient să ne gândim la uriaşele diferenţe de cantitate şi preţ dintre producţia de carte din epoca lui Gutenberg şi actualele fluxuri de apariţii editoriale, sau dintre preţul şi calitatea sonoră a primelor gramofoane şi preţul şi performanţele actualilor lectori CD. Astfel, după J.B. Thompson, „apariţia comunicării de masă poate fi interpretată ca apariţia, în Europa, la sfârşitul secolului al XV‑lea şi începutul secolului al XVI‑lea, a unui ansamblu de instituţii ocupate cu valorizarea economică a formelor simbolice şi cu circulaţia lor lărgită în timp şi în spaţiu” (J.B. Thompson, 1990, p. 162).
Ieftinirea produselor oferite de sistemul comunicării de masă este determinată de industrializarea producţiei şi de generalizarea consumului. Serializarea şi tipi­zarea, impunerea principiului bandei rulante, evitarea unicităţii artizanale (atât de importantă în creaţia artistică) şi aplicarea legilor pieţei în definirea criteriilor de valoare ale unui produs au avut drept consecinţă creşterea eficienţei în producerea acestor bunuri şi, implicit, creşterea fără precedent a cantităţii de informaţie şi diver­tisment oferite spre consum publicului larg. Pe de altă parte, numărul tot mai mare de consumatori a permis scăderea preţurilor (de cumpărare sau de închiriere a dreptului de acces) ale bunului respectiv şi atragerea unor noi categorii de public în sfera consu­mului de produse mass‑media. Prin temeiurile ei economice, prin conţinut şi estetică, prin formele de difuzare socială, comunicarea de masă se dovedeşte a fi, în mod evident, o ipostază a culturii populare, non‑elitiste: ea se adresează unei anume societăţi – societatea de masă – şi generează o formă aparte de cultură – cultura de masă.