Conceptul de comunicate

Termenul de comunicare a fost utilizat începând cu secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”, „a fi în relaţie”, „a împărtăşi”, având la origine latinescul „communis”; în secolul al XVI-lea şi mai cu seamă în al XVII-lea, odată cu dezvoltarea reţelelor de drumuri, a poştei şi a mijloacelor de transport, a comunica devine sinonim cu „a transmite”, pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea să se asocieze comunicarea principalelor media-presă, cinema, radio, televiziune (mijloace de comunicare)3.

Cel mai adesea, comunicare a fost redusă să fie la un simplu schimb de informaţii, fie la stabilirea unei relaţii între persoane, cu sensul de acţiune de comunicare ori rezultat al acestei acţiuni (ceea ce este comunicat are formă materială-documente, date etc. sau imaterială-idei, sentimente etc.) O abordare relativ recentă susţine că în cazul comunicării este vorba mai degrabă de un proces, deci de o intervenţie complexă ce implică transformări la nivelul celor ce intră în relaţia comunicaţională.

Într-o altă ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicării au fost fondate de modelul codului (un emiţător codifică un mesaj şi un receptor decodifică mesajul, între cei doi interpunându-se un „mijloc” de comunicare), deci comunicare egal codificare, respectiv decodificare de mesaje. În opoziţie cu această interpretare, cercetători ca Paul Grice şi Davis Lewis ne propun un model inferenţial,4 potrivit căruia a comunica echivalează cu a produce şi a interpreta „indici”/semne (în logică, inferenţa este operaţia de trecere de la un enunţ la altul, în care ultimul enunţ este dedus din primul).

Ei pornesc de la premisa că mesajul în sine este întotdeauna incomplet şi că receptorul trebuie să-l completeze (să-l „îmbogăţească”) făcând inferenţe5, pe baza cunoştinţelor sale şi a datelor situaţiei în care are loc comunicarea (de unde necesitatea dezvoltării codului prin inferenţă). Se pare că unicul aspect asupra căruia există o relativă consensualitate în definire îl reprezintă acela al comunicării ca interacţiune bazată pe schimbul de semnificaţii (Iacob, L., 1997).
Cea mai elaborată pespectivă asupra comunicării a fost propusă de un grup de cercetători conduşi de Alex Mucchielli (1998). Pornind de la premisa că în cadrul comunicării intră cvasitotalitatea expresiilor umane, această abordare, numită „teoria proceselor comunicaţionale” se bazează pe trei teoreme: teorema semnificaţiei, teorema constructelor sensului prin contextualizare şi teorema intervenţiei proceselor de comunicare.

Teoria proceselor de comunicare susţine că noţiunea de sens în comunicare ia naştere într-un cadru generalizabil, confirmând unul dintre postulatele Şcolii de la Palo Alto, care privilegiază contextul interacţiunilor, cu menţiunea că nu doar contextele contribuie la crearea semnificaţiei schimbului (de mesaje), ci că însăşi contextele şi semnificaţiile se construiesc prin schimb. Deci semnificaţiile nu sunt „date”, ci emergente, sensul emerge din configuraţiile situaţionale în care activităţile se desfăşoară şi care sunt co-construite de actorii aflaţi în relaţia comunicaţională. Prin urmare, atenţia trebuie îndreptată nu doar asupra informaţiei, difuzării şi metamorfozelor sale, ci şi asupra operaţiunilor comunicaţionale ce au condus la crearea sensului.