Evoluţia Relaţiilor Publice - part 2

Prin anul 1920, campaniile au început să se facă cu ajutorul filmelor, pancartelor, reclamelor, cu skywriting şi neoane, acestea încadrând simboluri şi slogane. Cu ajutorul acestora, RP au avut un impact mai mare asupra publicului. Apar în aceeaşi perioadă şi jurnalele pentru femei, pentru sindicate, pentru comunităţi politice şi religioase, astfel, publicaţiile se diversifică.

Un eveniment istoric de mare importanţă a reprezentat lansarea primei cărţi de relaţii publice din istorie, de către Edward L. Bernays în 1923, numită Cristalizarea Opiniei Publice.
În 1929, acesta organizează un marş feminist numit Marşul Torţelor Libertăţii, când un grup de 10 femei au defilat pe Fifth Avenue fumând[1]. Tot în acelaşi an, datorită notorietăţii lui Bernays, Hitler a încercat să-l aibă de partea sa în campaniile sale, dar deşi nu a reuşit, Bernays a fost urmărit tot restul vieţii de această falsă reputaţie[2].
M. L. King a influenţat şi a sensibilizat numeroşi oameni cu discursul susţinut în Montgomery, Alabama, din 1950 împotriva rasismului şi a consecinţelor acestei discriminări prin discursul „I Have a Dream”[3].
PRSA[4],a fost fondată în 1948, dar acreditarea profesională în RP a fost introdusă abia în 1965. Între timp se înfiinţează Asociaţia Internaţională de Relaţii Publice(IPRA) şi Asociaţia Internaţională a Comunicatorilor din domeniul Afacerilor(IABC).

Prima istorie a relaţiilor publice a fost scrisă de Eric Frederick Goldman, un profesor de la Princeton University şi fost editor al revistei „Public Opinion Quartely”[5] în 1948. El este de părere că există 3 stadii de dezvoltare:
I. O comunicare publică bazată pe „eludarea adevărului inoportun”
II. Epoca lui Ivy Lee, interesat de „afacerile de bun gust”
III. Bernays
Newsom, Turk si Kruckeberg[6], consideră că începuturile RP au fost odată cu formarea celor 13 colonii ale Americii de Nord. Ei împart istoria în 5 etape:
a) Etapa preliminară- dezvoltarea tacticilor de RP, 1600-1799, ex: Revoluţia Franceză
b) Comunicarea şi iniţierea- cuprinde publicistica, propaganda şi impresariatul, 1800-1899, ex:Razboiul Civil, Revoluţia Industrială
c) Reacţie şi răspuns- perioada în care jurnaliştii erau angajati pe post de purtători de cuvânt în momentele de criză, 1900-1939, ex: Primul Război Mondial
d) Planificarea şi prevenirea- legătura relaţiilor publice cu managementul, 1940-1979, ex: al II-lea Război Mondial, Dezvoltarea Societăţii de consum
e) Profesionalismul- ducerea RP la nivel internaţional, 1980-prezent, ex: Comunicare globală

Bernays fondează o companie de RP, pentru RP, în 1965 cu scopul de profesionalizare a domeniului.
În 1963 apare cartea autobiografică a fondatorului companiei Hill&Knowlton, „The Making of a Public Relations Man”. Această agenţie a reprezentat The United States Catholic Conference în public, în 1987, după ce Pope John Paul II-lea şi-a exprimat cu vehemenţă punctul de vedere, conform căruia era împotriva legalizării căsătoriei dintre preoţi şi măicuţe, a avortului şi a homosexualităţii, subiecte tabu până în acele vremuri.
Prin anii `80-`90, lumea începe să se preocupe de bunăstarea mediului, astfel încât specialiştii în relaţii publice au fost solicitaţi extrem de mult în probleme precum poluarea aerului, defrişarea pădurilor, încălzirea globală. Totodată, organizaţiile din sănătate fondează programe pentru informarea oamenilor despre SIDA.
Din 1980 încoace au existat câteva situaţii de criză care au avut un impact social şi politic major[7]:
- explozia de la combinatul chimic Union Carbide Bhopal din India
- infestarea cu benzen a apei îmbuteliate Perrier
- scandalul implanturilor incorecte cu silicon realizate de Dow Corning
- practicile de muncă abuzive ale companiei Nike în Asia
- scandalul provocat de Coca Cola în Europa pentru bauturile infestate.
- Shell Oil s-a facut răspunzătoare pentru poluarea mediului în Ogoniland, Nigeria
- compania Microsoft este acuzată de monopol de către guvernul SUA
- erori de fabricaţie a cauciucurilor Bridgestone / Firestone, care au condus la sute de accidente
- scandalul financiar al companiei Enron.
După atacurile de la World Trade Center din 11septembrie, persoanele din relaţiile publice au avut sarcina de a micşora panica creată. În acest timp, RP şi-au atins apogeul, ajungând indispensabile, atât pentru guvern cât şi pentru public.

Constantin Lougovoy şi Denis Huisman, în deschiderea tratatului de RP, apărut la Presses Universitaires de France, susţin că între sec. XIX-lea şi sec. XX, in SUA se îmbină pentru prima dată 4 elemente care asigură o dezvoltare armonioasă a RP[8]:
Ø Existenţa unei practici anterioare în domeniul relaţiilor publice.
Ø Existenţa unei prese de mare tiraj.
Ø Industrializarea cu repercursiunile sale economice şi sociale.
Ø Tradiţie politică specifică.
o Cei doi numesc istoria RP până în 1900 drept „protoistorie”, ea reprezentând o moştenire comună.

Edward Bernays spunea că : “Cele trei elemente fundamentale ale relaţiilor publice sunt practic la fel de vechi ca şi societatea umană: informarea indivizilor, persuadarea lor şi crearea de relaţii între aceştia. Desigur, mijloacele şi metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, aşa cum s-a schimbat şi societatea”[9].







BIBLIOGRAFIE

v Cristina Coman, Relaţii publice, principii şi strategii, Ed. Polirom 2001
v Cristina Coman, Relatţile publice şi mass-media, Ed. Polirom 2000
v Don Bates, Mini-Me History : Public relations from the dawn of civilization, 2002, http://www.praward.ro/resurse-pr/articole/scurt-istoric-relatiile-publice-de-la-inceputuri-si-pana-astazi-partea-i.html
v Jean Chaumely et Denis Huisman, Les relations publiques, Ed. Presses Universitaires de France 1962
v Bernard Dagenais, Profesia de relaţionist, Ed. Polirom 2002
v Doug Newsom,Alan Scott şi Judy VanSlyke Turk, This is PR ! The realities of public relations, Ed. Wadsworth Publishing Company 1992




[1] op. cit. NEWSOM, SCOTT, TURK
[2] op. cit. NEWSOM, SCOTT, TURK
[3] op. cit. NEWSOM, SCOTT, TURK
[4] Societatea Americana de Relati Publice
[5] TYE 1998
[6] Doug NEWSOM,Alan SCOTT şi KRUCKEBERG, 2000, p 83
[7] op. cit. BATES
[8] Constantin LOUGOVOY si Denis HUISMAN, 1981
[9] apud. BATES

Evoluţia Relaţiilor Publice - let's PR it - part 1

Nu se poate stabili cu exactitate de când datează istoria relaţiilor publice, dar ceea ce este sigur, este că oamenii s-au folosit dintotdeauna de numeroase şi diverse tehnici, pentru a obţine un feed-back favorabil din partea publicului în privinţa diferitelor situaţii sau probleme care trebuiau mediatizate.

În general, se consideră că Relaţiile Publice au început în America, dar primele dovezi ale practicării acestora datează de 5000 ani, de la conducătorii chinezi, care foloseau tehnici asemănătoare cu cele din ziua de azi.
Primul document care contesta folosirea relaţiilor publice, este din anul 1800 î.e.n. din Irak. Acesta oferea informaţii fermierilor despre cum să cultive pământul, să-l irige, cum să combată şoarecii de câmp si să-l recolteze. Se pare că documentul nu este cu mult mai diferit decât Buletinul Fermierilor editat azi de Departamentul de Stat pentru Agricultură al SUA.[1]
Roma era vestită pentru importanţa pe care o acorda publicului său. Ca orice mare putere, avea nevoie de sprijin din partea poporului, astfel încât expresii precum : „Vox populi, vox Dei” (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu) şi “res publicae”[2] (problemele publice) arată interesul Romei faţă de relaţiile publice.
Cezar a publicat chiar şi un jurnal numit “Acta Diurna”. Deoarece poporul a prezentat un mare interes faţă de această publicaţie, a continuat să apară timp de încă 400 ani.[3]
În anul 1215, Stephen Langton, arhiepiscop de Canterbury, s-a folosit de lobby cu scopul de a promova tacticile politice.
Constituţia Statelor Unite a fost inspirată din Magna Carta, care conţinea drepturile şi libertăţile din sec. XIII-lea.
John Wycliffe, a făcut cerere pentru traducerea Bibliei în engleză, cu scopul de a fi mai accesibilă, în 1351.[4]
Următorul moment foarte important din istoria relaţiilor publice a fost apariţia presei, în 1450.
Există numeroase păreri care consideră că opera „Principele”, de Niccolo Machiavelli, apărută în anul 1513 este un prim tratat de relaţii publice, care conţine reguli pentru influenţarea socială.
Termenul de “propagandă” provine dintr-un demers al Bisericii Catolice, întemeiată în secolul XVII de către Papa Grigore. Această structură se numea Congregatio de Propaganda Fide[5] , menită să promoveze interesele Bisericii.
În 1620, pentru ca America să-şi crească populaţia, a transmis o ştire conform căreia, oricine se stabilea acolo şi făcea urmaşi în 5 ani, primea 50 acri de pământ.[6]
Ulterior, RP au avut o ascensiune spectaculoasă, tacticile fiind folosite în toate domeniile, fiind efectiv exploatate la maxim. Revoluţia americană e doar una dintre dovezile faptului că relaţiile publice iau amploare.
Un reper important în RP este The Bill of Rights[7], din 1776, considerată o piatră de temelie a acestui domeniu, permiţând RP să se dezvolte ca profesie.

Personalităţi marcante ale Relaţiilor Publice:
-Samuel Adams, 1722-1802
-Amos Kendall, 1789-1865
-P.T. Barnum, 1810-1891
-Ivy Lee, 1977-1934
-Edward L. Bernays, 1891-1995
Părerile cu privire la cine şi când a folosit pentru prima dată termenul de „relaţii” şi „public” împreună, sunt împărţite.
O primă constatare ar fi Thomas Jefferson într-un discurs în faţa Congresului, în 1807. Alte surse susţin că, de fapt, Dorman Eaton, un avocat, ar fi legat cele două cuvinte în public, în anul 1887. The Association of American Railroads, pretinde că a folosit sintagma în Almanahul său Literar, Year Book of Railway Literature, în anul 1897
iar Bernays se pare că de-abia în 1921.

Bureau D’Esprit a fost primul minister de propagandă, creat de Adunarea Naţională a Franţei. Acesta avea rolul de a câstiga susţinerea poporului în privinţa Revoluţiei.
După ce The New York Post a publicat un articol despre un client al unui hotel care a plecat fară să achite nota, dar a lăsat în urma sa un manuscris, publicul a devenit interesat de caz. Toata situaţia a devenit un schimb de întrebări şi răspunsuri, până în momentul în care directorul hotelului a vândut manuscrisul pentru a-şi recupera banii de chirie.
1830 a reprezentat un moment de apogeu pentru RP. În primul rând, agenţiile de presă au început să-şi facă apariţia, iar în al doilea rând, tirajul ziarelor a crescut foarte mult, iar preţul lor a ajuns la 1-2 centi ceea ce a însemnat o mai mare accesibilitate a publicului larg.
Tammany Hall Organisation of New York a început să facă interviuri cu scopul de a afla opiniile oamenilor cu privire la diferite subiecte. Astfel de interviuri erau folosite pentru articole, cercetări, etc. În sfârşit, părerea publicului era cerută în mod direct, ducând relaţiile publice la un nou nivel.
Strângerile de fonduri au căpătat şi ele mai multa importanţă. Unul dintre cazuri a fost la uzinele Westinghouse, unde s-au strâns bani din war-bands-uri.
„The Greatest Show on Earth” a fost un spectacol montat de un specialist în relaţii publice, Phineas T. Barnum în 1871[8]. Succesul acestuia a fost neaşteptat, spectacolul adunând mulţimi de oameni indiferent de oraşul în care avea loc.
Prima agenţie de Relaţii Publice ia naştere la Boston, în 1900, Publicity Bureau of Boston.
Comitetul pentru Informatii Publice s-a înfiinţat în 1917, în timpul Primului Razboi Mondial şi avea ca scop informarea publicului despre acţiunile Statelor Unite în război. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un birou asemănător de informaţii a fost deschis, pentru susţinerea SUA în război.
Pentru a avea mai mulţi ziarişti la anunţarea independenţei Czechoslovakiei din 1918, Tomas Masaryk, fondatorul acesteia, s-a lăsat convins de Bernays să anunţe evenimentul cu o zi mai târziu[9].
Bernays deschide împreună cu soţia sa, în 1919, propria agenţie de relaţii publice.
Prima persoană care s-a ocupat de atractivitatea revistelor pentru femei a fost Helen Lansdowne Resor.
[1] CUTLIP et. Al, 2000
[2] Don BATES, Me History: Public Relations from the Dawn of Civilization, 2000
[3] op. cit. BATES
[4]Doug NEWSOM,Alan SCOTT şi Judy VanSlyke TURK, This is PR ! The realities of public relations, Ed. Wadsworth Publishing Company 1992

[5] Congregatia pentru propagarea credintei
[6] op. cit NEWSOM, SCOTT, TURK
[7] Declaratia de Independenta
[8] op. cit. NEWSOM, SCOTT, TURK
[9] op. cit. NEWSOM, SCOTT, TURK

Guide du courrier electronique

Les relations de marrainage Elles en Sciences s’organisent au moyen du courrier électronique, véritable outil de communication au service des marraines et de leurs filleules.
Ses avantages

L'avantage le plus important du courrier électronique est qu’il supprime les contraintes liées à l’éloignement géographique et au temps. Elle peut ainsi permettre à deux personnes d’échanger sur une base régulière, à l’horaire qui convient le mieux à chacune.Cependant, cette forme de communication étant relativement récente, les attentes de chaque personne sont différentes en ce qui concerne les délais de réponse. C’est pourquoi il est recommandé (voire nécessaire) de convenir dès le début de la relation de la fréquence des échanges. Nous suggérons aux participantes d'essayer d'échanger une fois par semaine, et d'envoyer un mot même si elles sont débordées.Au-delà des contraintes physiques, le courrier électronique facilite la communication de diverses façons. D'abord, les échanges, plus fréquents que si les participantes étaient limitées à des rencontres, sont autant d'occasions pour elles de mieux se connaître. D'autre part, les moyens de communication électronique permettent des échanges beaucoup plus libres. Envoyer de l'information par le biais d'un courrier électronique, surtout aux premiers temps de la relation, peut aussi s'avérer plus facile que la communiquer de vive voix. Les marraines comme les filleules ont l’occasion de réfléchir à la façon de dire les choses. Le temps requis pour demander une information ou donner un conseil s'en trouve aussi souvent diminué. Les avantages de cette liberté se retrouvent non seulement aux débuts de la relation mais durant toute sa durée.

Ses désavantages
Si le caractère informel d'un courrier électronique permet de s'exprimer plus librement et à n'importe quel moment de la journée, il comporte deux désavantages non négligeables dans une relation. Le premier est qu'il rend impossible toute communication corporelle. On doit garder en mémoire lorsqu'on écrit que tous les signes qui aident une personne à nous comprendre lors d'une conversation (expressions faciales, intonation, contact visuel, pauses) sont remplacés par du texte seulement.D’autre part, comme il est plus facile d'écrire ce qui nous passe par la tête, ce qui aide à personnaliser l'échange, il est aussi beaucoup plus facile d'adopter une attitude agressive de cette façon. Il est donc nécessaire de veiller à ne pas envoyer son courrier trop vite.

En conclusion
En tant que marraine ou filleule, les communications électroniques vous ouvrent la voie à une relation qui deviendra, nous le souhaitons, plus facilement amicale, ceci dans la mesure où vous saurez les utiliser.Les points suivants devraient être gardés en mémoire :
C'est principalement à partir de vos messages que votre marraine ou filleule se formera une image de votre personnalité. Assurez-vous que la forme et le contenu correspondent bien à l'image que vous désirez projeter
La régularité des échanges se retrouve à la base des relations de marrainage qui fonctionnent le mieux. Il faut veiller à la conserver.
La plus grande liberté que vous éprouvez à vous exprimer par écrit peut aussi vous conduire à vous montrer plus facilement agressive. Ce guide a été élaboré en s’inspirant d’expériences déjà en cours et en particulier celle de la Chaire Marianne-Mareschal, www.chairemm.polymtl.ca

SOURCE http://www.elles-en-sciences.org/182_p_2623/guide-du-courrier-electronique.html

ETUDE POLITIQUE SUR COMMUNICATIONS PAR COURRIER ELECTRONIQUE AVEC LES ETUDIANTS

Introduction

Dans l’intérêt des étudiants et pour répondre à la nécessité croissante de disposer de moyens de communication rapides et efficaces, l’Université McGill doit instaurer une politique officialisant l’usage du courrier électronique comme moyen de communication avec les étudiants. L’adoption du courrier électronique comme moyen de communication officiel entre l’administration de l’Université et les étudiants est toutefois subordonnée à l’assurance que les avis et notifications seront reçus à temps. L’acheminement du courrier électronique ne doit donc être assuré que par le réseau de McGill et sa livraison aux adresses officielles doit pouvoir être confirmée.
Portée
Cette politique s’applique à tous les étudiants à qui est ou a été attribuée une adresse électronique uniforme (AEU), ainsi qu’aux employés de l’Université McGill de qui relève la gestion des communications officielles avec les étudiants.
Énoncé de politique
Le courrier électronique est l’un des moyens de communication officiels entre l’Université McGill et ses étudiants. Comme dans le cas de toutes les communications officielles émanant de l’Université, il appartient à l’étudiant d’ouvrir et de lire à temps son courrier électronique et de prendre les dispositions voulues. Si l’étudiant réachemine du courrier électronique provenant de l’Université vers une autre boîte électronique, il lui appartient de s’assurer que cet autre compte est fonctionnel.
Quiconque utilise une adresse électronique officielle de l’Université McGill pour usurper l’identité d’un membre du personnel enseignant ou non enseignant, ou d’un étudiant commet une infraction au « Code of Computer User Conduct » de l’Université McGill et aux législations fédérale et provinciale en la matière.

Procédures
Le courrier électronique est l’un des moyens de communication officiels employés par l’Université McGill pour transmettre les avis et annonces qui se rapportent aux rapports entre les étudiants et l’Université, sous les réserves suivantes :
(a) l’envoi d’informations délicates par courrier électronique doit toujours s’entourer des précautions nécessaires1;
(b) il faut se garder de présumer que ce moyen de communication assure automatiquement la confidentialité des informations;
(c) il faut prendre grand soin d’adresser chaque message au seul destinataire voulu;
(d) l’envoi de fichiers joints est à proscrire, à moins que l’expéditeur ne se soit assuré que tous les destinataires voulus pourront ouvrir et lire les fichiers ainsi envoyés;
POLITIQUE SUR COMMUNICATIONS PAR COURRIER ELECTRONIQUE AVEC LES ETUDIANTS 1POLITIQUE SUR COMMUNICATIONS PAR COURRIER ELECTRONIQUE AVEC LES ETUDIANTS 2
(e) toutes les communications électroniques officielles sont assujetties aux politiques d’archivage et de gestion des dossiers de l’Université. Il incombe aux services qui créent des communications électroniques de discuter de la conservation de ces communications avec le Service des archives.
Lorsqu’ils font leur inscription, tous les étudiants de l’Université McGill se voient attribuer une « adresse électronique uniforme » (AEU) qui est habituellement une variante de la structure Prénom.Deuxième prénom.Nom@mail.mcgill.ca. Cette boîte est normalement fermée si l’étudiant quitte l’Université, mais elle peut être réactivée s’il s’inscrit de nouveau dans les délais stipulés dans les autres politiques de l’Université. Les communications officielles émanant de l’Université peuvent être envoyées à cette adresse électronique. À la fin de leurs études, tous les diplômés de McGill disposent d’un « compte de courrier électronique à vie » dont l’adresse est établie selon les mêmes conventions.
Bien que le mode d’accès au courrier électronique soit laissé à la discrétion des étudiants, il leur est recommandé d’ouvrir directement à partir du système de McGill tout courrier adressé à leur AEU. Le réacheminement de courriels envoyés à l’adresse officielle de l’étudiant vers une autre adresse électronique (par ex., aol.com, hotmail.com, adresse d’un autre fournisseur de services Internet ou adresse hébergée sur le serveur d’un département) comporte des risques considérables. Les messages réacheminés risquent en effet d’être retardés, de se perdre en transit à différents points d’Internet une fois sortis du réseau de McGill ou d’être rejetés par la boîte à laquelle ils sont destinés. Il est de plus demandé aux étudiants de vider régulièrement leur boîte pour libérer la place nécessaire aux nouveaux messages. Le fait de n’avoir pas reçu ou lu à temps un avis ne dispense pas l’étudiant de l’obligation d’en connaître la teneur et de s’y conformer.

Exception

En ce qui a trait aux courriels qui se rapportent à des cours, les professeurs peuvent présumer à juste titre que les messages adressés aux AEU officielles des étudiants inscrits à leurs cours constituent un moyen légitime de communiquer avec eux. Il se peut toutefois que les professeurs s’attendent que les étudiants prendront livraison de ces courriels par le biais de logiciels de gestion de cours (comme WebCT). Les étudiants sont tenus de se conformer aux exigences de cours que les professeurs ou assistants d’enseignement leur communiquent par courrier électronique, que ces avis soient envoyés à leur adresse électronique officielle de McGill ou à l’adresse électronique à laquelle ils ont accès pour les besoins d’un cours.
1 Par informations délicates, on entend notamment, mais non exclusivement, le code permanent de l’étudiant, sa date de naissance, son numéro d’assurance sociale, son adresse et toute note obtenue à un cours

SOURCE http://www.mcgill.ca/files/secretariat/Communicationsparcourrierelectroniqueaveclesetudiants.pdf

L'Avenir de l'Internet

Le developpement rapide de l'Internet est unique dans les annales universitaires. Le telephone, la presse ecrite, les industries des medias audio-visuels naquirent avant que les specialistes dans les milieux universitaires se fussent penches sur ces phenomenes. Il n'en va pas de meme de l'Internet. Bien que developpe au vu et au su d'une communaute diversifiee et bien developpee, c'est en fait le monde universitaire qui, charge en grande partie de sa mise au point et de l'elaboration des outils et de leurs applications, a ete a l'origine de son developpement spectaculaire. Par exemple TCP/IP, W3 et le courrier electronique "e-mail" ont vu le jour dans les etablissements universitaires ou les centres de recherche. On peut donc dire que l'Internet est la progeniture du monde universitaire. Ce sont en fait des ingenieurs et des specialistes de la communication qui rendirent possible l'Internet. On peut meme avancer que les nouvelles applications commerciales qui alimentent l'expansion rapide de l'Internet ont ete mises au point par des individus qui mettent en oeuvre les competences et les interets dans la communication sur reseau developpes par eux alors qu'ils etaient etudiants.
Etant donne les multiples points d'intersection de l'Internet dans le monde universitaire, il convient d'inciter les specialistes a la reflexion sur l'avenir de l'Internet. Il reste a savoir si la participation du monde universitaire dans la creation de l'Internet leur permet d'interpreter plus facilement ou plus difficilement les phenomenes de l'Internet. Mais vu l'evolution rapide de l'Internet, on aura tot fait d'apprecier les articles de ce numero a leur juste valeur.


Peter B. WhiteLaTrobe University http://www.cios.org/www/ejc/v8n298.htm#Internet

Les Moyens de Communication

L'usage du téléphone, effectif depuis plusieurs années (l'Angleterre comptait plus de 20.000 postes téléphoniques en 1888, la plupart à Londres) sera considérablement facilité grâce au procédé de liaison directe mis au point par Edison permettant de joindre son correspondant sans passer par les services d'une opératrice, et ce grâce à un code de six lettres composé sur un cadran prévu à cet effet. Cette merveilleuse machine reste toutefois l'apanage des citadins les plus fortunés. Pour les communications "de bureau à bureau" dans les grands bâtiments administratifs, les tubes pneumatiques restent très employés et le télégraphe demeure le seul moyen rapide de communication à longue distance - du moins pour le commun des mortels. Le réseau télégraphique intercontinental connaîtra d'ailleurs un développement véritablement spectaculaire au cours des années 1890, au point que certains scientifiques et journalistes parleront bientôt de "toile télégraphique mondiale".

NAISSANCE DE LA RADIO
La radiocommunication consiste à utiliser les ondes électromagnétiques pour transmettre des messages à distance, par voie aérienne - d'où le nom de "T.S.F.", "télégraphie sans fil" parfois donné à cette invention. Historiquement, la découverte et la mise en pratique de la radiocommunication ne fut pas le fait d'un seul homme mais découla des travaux et des inventions de quatre grands savants : l'Italien Marconi, le Russe Popov, l'Allemand Hertz et le Français Branly. En 1896, alors qu'il n'était âgé que de vingt-deux ans, Guglielmo Marconi construisit le premier émetteur radiophonique, à l'aide du générateur à étincelle électrique de Hertz, de l'antenne de Popov et du cohéreur de Branly : ce prototype primitif ne pouvait émettre qu'à une centaine de mètres. Six ans plus tard, en 1902, Marconi était capable d'envoyer des messages à travers l'Océan Atlantique sur plus de 3000 kilomètres de distance.

Dans le monde d'Uchronia, Marconi, Hertz et compagnie ont été pris de vitesse par l'Américain Thomas Edison, qui a pu mettre au point un système de radiocommunication parfaitement opératoire dès 1887 en s'inspirant directement de la technologie prométhéenne. Baptisée "transmetteur d'ondes électromagnétiques" (ou tout simplement "transmetteur"), l'invention est évidemment tenue secrète, son utilisation étant strictement réservée aux Hérauts du Progrès et à quelques autres serviteurs de la Machine mais, à plus ou moins long terme, Edison compte la dévoiler à un public ébahi - sans doute vers 1895, afin de pouvoir exploiter au mieux les éventuelles applications militaires de cette invention révolutionnaire, conformément au grand programme du Symposium. C'est donc avec une vive inquiétude qu'Edison a suivi les travaux du physicien allemand Heinrich Hertz (1888) et, encore plus récemment de son confrère français Edouard Branly (1890), dont les découvertes pourraient bien les amener aux mêmes résultats - ce qu'Edison est bien décidé à empêcher coûte que coûte. Son orgueil ne supporte évidemment pas l'idée de voir "son" invention attribuée à d'autres, mais il craint également que les expériences de Hertz, Branly et consorts ne les amènent à capter par hasard les communications électromagnétiques entre les différentes bases des Hérauts du Progrès ou, pire encore, entre Mars et les antennes terrestres du Symposium. Après avoir vainement tenté de recruter les deux savants au sein de sa Ligue des Inventeurs dans le but de contrôler et de s'approprier leurs recherches, Edison envisage à présent de recourir au sabotage, voire à l'élimination pure et simple afin de garder la main-mise sur sa chère invention…

SOURCE : http://uchronia.free.fr/moyens_de_communication.htm

The man and the Internet

I have seen so far that the virtual world of the Internet wants to be, in view of some, a parallel to the real world, a better copy of it. Although many experts say that to achieve this desideratum is a pretty long way to go, germ 'new world' where there is a present attractiveness can not be neglected. The number of citizens of this world and increasing rapidly despite the fact that you should still take a long time yet until „cyberspace”.
There are many negative signs morally what can be put into the new world in terms of its content or the type of information circulating through the 'veins' of this new space because you can find a lot of viruses, the maniac of any kind, pornography is in bloom, a lot of sites spread violence, racist ideas, religious fanaticism and, under the shadows of anonymity, sold illegal copies and confidential data and some attempts to rob 'in the full electronic' different accounts.
From the point of view content the network but we can talk and a lot of positive aspects (maybe in a number greater than the negative) such as: an accumulation of information communication not only negligible (included in the e-mail, conference calls, etc.. ), And culture in all its forms: images of churches and museums and other creations of great artists, music stretched over a very wide range (from the church and classical to the latest compositions) and texts that include huge libraries of human and literary creation.
The Internet has quickly become a social phenomenon than a technical media. It had and will have an impact on society and resulted in future. People are attracted by this phenomenon and I devote so much time editing modes of human interaction. Really times affecting relations between people will be the same, or would prefer to work in a digital own space? What are these changes to society and family life? The new technology will mean it, reducing time spent at work and increase the number of hours worked at home, which would involve a strengthening of family relationships? It is obvious tendency Internet to revolutionize the information and means of entertainment, affected their production and consumption, transforming social life and our behavior, even Political institutions and the role of citizens in the their. The studies conducted on a sample of users and non-users of the Internet have following out.
· As the growing number of years since the Internet is used, the greater the number of hours, the Internet becomes indispensable. The participants poll have agreed to live without the Internet for two weeks. After only two days some of you 'is felt weird,' After five days and have dropped in this poll. A very small number of people have resisted, but said that would not want to repeat this experience.
· Approximately one quarter of regular Internet users (more than 5 hours per week), I feel like sentient decreased time spent with family, friends and fun.
· More than a quarter of those who use Internet at work, says the number of hours worked at home, the internet has increased, without this mean reducing the number of hours worked to work.
· 60% of regular users of the Internet, statement that the Internet has reduced the number of hours spent in front of the TV, and the third says, spend increasingly less time reading newspapers.
Thanks to the Internet there is almost nothing that can not be made chair comfortable home, from visiting shops of all kinds, paying bills, the research work and documentation for various papers and even keeping in touch with friends who were thousands of miles away. Communication, which means before, writing letters, was now reduced to a few clicks of the mouse, so people are able to correspondence via e-mail more quickly and efficiently than through traditional mail. Positive aspects of the Internet can not be measured, while, some negative aspects can be easily emphasized.
The main adverse effects are:
· estrangement institutions (family, educational institutions and the workplace; isolation in impersonal). Studies show people tend to become more stressed, more depressed and alone, with each hour spent in the obscure world of the chat. It is obvious that although chat rooms on the net, offers the same interactivity as well as discussions face-to-face, these discussions miss the personal contact is necessary for the development of skills communication. This will affect also negative way in which teenagers communicate with family, friends and members of society.
· The loss of their culture (the Internet introduces a chaotic invasion of culture, which can lead to the loss of their culture and a new culture. Adopting a new culture will lead to a disastrous disintegration of national values).
· The loss of identity. (Estrangement and the loss of their culture, will inevitably lead to loss of identity).
Human feedback on everything IT technology meant remained unclear until now. Some people experience these changes with euphoria, others fear the consequences. The truth is somewhere in the middle.
Romania was last year, ranks 41, from a total of 60 countries assessed by the Economist Intelligence Unit (EIU), after the development and use of electronic services, being preceded in the ranking of South Africa and Venezuela. EIU analysts have given each country had in the scores, all made by Romania is 4.91 points. First class - Sweden - won 8.42 points (from a maximum of 10 points) and last place was occupied by Nigeria with 2.82 points.
In Romania there are four million users who spend at least an hour weekly on the Internet. Of these, 16% use the Internet frequently, and 23% from time to time. According to a study conducted by Price Waterhouse Coopers, the rate of increase in the number of Internet users in Romania is a million per year.
The Internet is everywhere ... we where?

Caracteristicile de piaţă ale produselor mass media

Presa, născută atât ca o activitate intelectuală (asociată îndeosebi cu creaţia artistică şi cu dezbaterea de idei în cercuri restrânse), cât şi ca o formă artizanală de producţie, a intrat, începând cu secolul al XIX‑lea, în spirala industrializării şi a comercializării: ea a devenit astfel obiectul unei pieţe şi, respectiv, industrii a produselor mass‑media. În calitatea ei de marfă culturală, presa „apare sub forma unor produse reproductibile, de tip aparte, care includ, în moduri diferite, o muncă artistică sau culturală” (A. Huet et alii, 1978, p. 14). Aceste mărfuri au un caracter complex, ambivalent deoarece ele apar simultan ca:
a) bunuri şi servicii;
b) produse autonome sau ca produse care necesită echipamente ajutătoare pentru a fi consumate (aparate de radio, receptoare TV, pick‑up‑uri, casetofoane sau aparate video, calculatoare şi reţele tele­matice etc.);
c) bunuri destinate unui consum colectiv sau unui consum individual; d) ca opere de autor sau ca produse anonime;
d) valori imediat perisabile (ştirile radio şi TV) sau ca valori cu o durată mai mare de consum (revistele specializate, filmele documentare).
O mare parte a produselor specifice industriilor culturale se integrează în „logica editorială”; în schimb, majoritatea bunurilor generate de industriile mass‑media se integrează în „logica fluxului” – ele sunt bunuri perisabile, a căror valoare de consum se deteriorează extraordinar de repede şi care trebuie înlocuite permanent cu alte bunuri. Această caracteristică are mai multe consecinţe:
a) deoarece mărfurile mass‑media sunt perisabile, ele trebuie să fie produse în flux constant, astfel încât piaţa să nu cunoască sincope, momente de lipsă a unor asemenea mărfuri.
b) deoarece valoarea lor se pierde repede, produsele mass‑media trebuie să fie realizate şi distribuite la preţuri convenabile; preţul mic pe unitate asigură acce­sibilitatea produsului, vânzarea sa rapidă şi, implicit, elibe­rarea pieţei pentru apariţia altora noi.
c) pentru ca producţia de bunuri mass‑media să fie continuă, altfel spus, pentru ca să existe permanent capitalul necesar realizării acestor produse, distri­buţia trebuie să se facă în mod neîntrerupt, pe o piaţă întinsă (număr mare de cumpărători), capabilă să poată absorbi într‑un timp cât mai scurt mărfurile respective.
d) deoarece sunt perisabile, produsele mass‑media nu pot fi (cu unele excepţii) stocate: ştirile, manifestările sportive, jocurile, dezbaterile, spectacolele sunt legate de actualitatea imediată; stocarea şi distribuirea lor tardivă le reduc valoarea şi, implicit, şansele de vânzare pe piaţa bunurilor mass­‑media. În schimb, în sistemul mass‑media pot fi stocate, pentru a fi distri­buite ulterior, bunurile produse de alte industrii culturale: filmele, piesele de teatru, muzica.

Perisabilitatea bunurilor mass‑media face ca reacţiile şi comportamentul consu­matorilor să devină factori esenţiali în asigurarea succesului comer­cial al unui asemenea produs. Consumatorul are puterea să decidă dacă:
a) va investi un anumit capital (financiar sau de altă natură: timp, energie, inteligenţă) pentru un produs mass‑media sau pentru un alt tip de produs: astfel, el poate cumpăra un ziar sau o ciocolată; poate rămâne în faţa televizorului sau poate merge la un meci, la o întâlnire cu prietenii sau la o plimbare în oraş;
b) va opta pentru unul sau altul dintre diferitele tipuri de mass‑media: poate citi un ziar, poate asculta o emisiune la radio sau poate privi un program de televiziune;
c) va alege, în interiorul unui anumit canal, între mai multe tipuri de produse: între diferite ziare sau articole din acelaşi ziar, între diferite posturi de radio sau de televiziune şi (fireşte) între diferite emisiuni ale aceluiaşi post. În ultimii ani, înmulţirea produselor mass‑media (satura­rea pieţei) şi dezvoltarea unor tehnologii care permit circulaţia rapidă de la un post la altul (îndeosebi sistemele de telecomandă) au condus la o mobilitate şi chiar la o versatilitate fără precedent a publicului.
Investiţii, costuri şi strategii ale profitului
Pentru realizarea unui bun de consum în sfera mass‑media, producătorul are nevoie de mai multe resurse:
a) materie primă (hârtie, cerneală, plumb, peliculă, bandă magnetică etc.);
b) energie;
c) echipamente;
d) forţă de muncă bine calificată;
e) informaţie sau creaţii culturale.
Exceptând poate oferta energetică, celelalte resurse au cunoscut, de‑a lungul dezvoltării acestei industrii, o creştere constantă a costurilor (veziR. Farrar, 1988, p. 75): preţul hârtiei a crescut din cauza reducerii tăierilor de păduri, respectiv a masei lemnoase disponibile pentru producţia de celu­loză; acest proces s‑a derulat pe fondul creşterii cererii de hârtie, datorită înmulţirii spectaculoase a între­prin­derilor care produc şi vând ziare, reviste, broşuri, manuale şi cărţi. Revoluţiile tehnologice au condus la apariţia de echipamente noi, din ce în ce mai performante; timpul scurs între naşterea unei „generaţii” de echipamente şi învechirea ei a devenit din ce în ce mai mic; piaţa limitată şi competiţia acerbă obligă producătorii să‑şi îmbună­tăţească performanţele, deci să‑şi înnoiască tot mai frecvent echipamentele; astfel, sumele investite în echipamente moderne au crescut constant, iar intervalul dintre o investiţie şi următoarea investiţie a ajuns să fie adeseori mai mic decât timpul necesar amortizării investiţiei iniţiale.
Jurnaliştii, tehnicienii şi managerii care asigură crearea unor produse mass‑media sunt, în principiu, oameni cu o calificare profesională complexă. Deci o forţă de muncă foarte scumpă. În plus, datorită specificităţii poziţiei lor, jurnaliştii au beneficiat întotdeauna de venituri mai mari decât celelalte categorii profesionale apropiate (cele ale muncii intelectuale: profesori, cercetători, ingineri etc.). Această poziţie avantajoasă se datorează faptului că o instituţie mass‑media nu poate face faţă unei greve prelungite a jurnaliştilor: deoarece în presă nu se pot acumula stocuri (informaţia şi divertismentul îşi pierd repede actualitatea), redacţia nu are cu ce umple spaţiul imprimat sau timpul de emisie atunci când fluxul asigurat de activitatea jurnalistică este întrerupt.
Istoria presei cunoaşte puţine greve mari, de anvergură, ale jurna­liştilor. De obicei, patronatul, conştient că oprirea îndelungată a producţiei duce la pierderea pieţei (care, nealimentată cu bunurile respective, va face apel la alt producător), satisface destul de repede revendicările greviştilor. Raţionamentul economic este dublat de unul politic: jurnaliştii, care deţin controlul asupra comunicării publice, pot crea şi impune anumite imagini sociale; patronatul aflat în conflict cu propriii jurnalişti riscă să devină obiectul unei campanii de presă generalizate, deoarece jurnaliştii de la alte instituţii mass‑media vor face din eveni­mentul respectiv obiectul a numeroase materiale, fie din solidaritate profesională, fie datorită caracterului spectaculos al acestui tip de conflict.
Dar, chiar dacă în comparaţie cu veniturile altor categorii profesionale veniturile jurnaliştilor sunt mai mari, ele nu constituie o povară pentru întreprinderea de presă. Conform unor calcule de specialitate, ele reprezintă între 10% (SUA) şi 15% (Franţa) din bugetul unei publicaţii. În plus, tendinţele recente ale industriilor mass‑media privilegiază aparatul tehnico‑administrativ în raport cu cel jurnalistic. Grupul mana­gerial a ajuns să reprezinte circa 30% din efective, să înghită circa 20‑30% din cheltuielile redacţionale – totul în virtutea ideii că, pentru vânzarea cu succes a produsului, este nevoie de eforturi manageriale şi de marketing deosebite, deci de un număr sporit de specialişti în acest domeniu.
În marile întreprinderi din presa scrisă, forţa de muncă şi costurile sunt concen­trate îndeosebi în segmentul tipografic: el ocupă aproximativ 50%din efective şi consumă 20‑40% din costuri (N. Toussaint‑Desmoulin, 1992, pp. 26‑40; J. Dominick, 1989, pp. 205‑206). În audiovizual, costurile de produc­ţie sunt distribuite între producţia tehnică (aproximativ 45%) şi plata personalului (aproximativ 55%); în acest caz, o mare parte din sumele pentru plata personalului le revine creatorilor (scena­­rişti, regizori, muzicieni, artişti plastici) şi interpreţilor (N. Toussaint‑Desmoulin, 1992, p. 58).
Cheltuielile pentru informaţii şi pentru bunurile culturale (oferite ca valori educaţionale sau ca divertisment) conturează imaginea unor costuri în perma­nentă creştere: informaţia este cumpărată pe bază de abonament (de la instituţiile producătoare, fie ele agenţii de presă naţionale sau internaţionale, furnizori de bănci de date ori alte instituţii mass‑media) sau „la bucată” (îndeosebi atunci când este oferită de colaboratori). Bunurile culturale sunt cumpărate în cadrul sistemelor juridice şi economice specifice „dreptului de autor”. Creşterea spectaculoasă a valorii acestor drepturi (în special pentru produsele de succes), corelată cu creşterea costurilor de producţie (în special în audiovizual), a determinat numeroase instituţii mass‑media să renunţe la funcţia de producţie şi să se cantoneze în ipostaza de distribuitori ai unor programe produse în afara lor.
În SUA, programele ieftine, ca jocurile sau talk‑show‑urile, costau (la sfârşitul anilor ’90) circa 120.000 de dolari; un episod de film serial cu durata de 1 oră costqa între0,8 şi 1,4 milioane de dolari; în Franţa – între 2 şi 6 milioane de franci. Cifrele nu sunt standard, deoarece unele produse de mare succes pot înghiţi sume mult mai mari (spre exemplu, un episod din serialul Cheers costa 2 mi­lioane de dolari). Drept urmare, în jurul marilor posturi de radio şi televiziune se învârt, asemenea unor sateliţi, numeroase firme specializate în producţia de pro­grame: jocuri, talk‑show‑uri, specta­cole de varietăţi, filme seriale, documen­tare ştiinţifice etc. La ora actuală, ele constituie o ramură deosebit de rentabilă a industriilor culturale: conform unei statistici din 1993, cele peste 300 de întreprinderi franceze specializate în producţia de programe TV aveau o cifră globală de afaceri de 5,5 miliarde de franci, cu mult mai mare decât cifra de afaceri a industriei cinematografice franceze.
Toate aceste costuri, legate de producţia bunurilor mass‑media, trebuie corelate cu un alt ansamblu de costuri, implicate de distribuţia respectivelor produse pe diversele pieţe pe care ele circulă. În cazul presei scrise, aceste costuri cuprind sumele plătite pentru expedierea poştală, transport, comisioa­nele pentru distribuitori (poşta sau chioşcurile), precum şi alte sume adiţionale pentru prospectarea pieţei, gestiunea abonamentelor, promovare etc. Produsul de presă scrisă se confruntă cu unele costuri de distribuţie paradoxale: în cazul în care nu se vinde, el acumu­lează cheltuieli legate atât de distribuirea, cât şi de recuperarea sa (transportarea ziarelor nevândute de la distribui­tori); drept urmare, retururile reprezintă o povară financiară aparte, pe care publi­caţiile încearcă să o evite prin echilibrarea relaţiei tiraj – public cumpă­rător (acest lucru se realizează prin estimări continue ale audienţei) şi prin frecvente campanii de promovare în alte media (radio, televiziune, afişaj). În ansamblu, distribuţia reprezintă în jur de 50% din costurile totale ale între­prinderii de presă scrisă (N. Toussaint‑Desmoulin, 1992, p. 46).
În audiovizual, costurile de distribuţie includ sumele plătite diverşilor operatori care asigură transmiterea emisiunilor, pe cale hertziană, prin cablu sau prin satelit. Aceste costuri sunt mult mai mici decât costurile de producţie propriu‑zise, decât cele legate de cumpărarea dreptului de difuzare a unor alte produse (filme, emisiuni, jocuri) sau decât achiziţionarea dreptului de trans­misie a unor evenimente (mani­festări sportive sau culturale).
O altă caracteristică a producţiei în mass‑media derivă din faptul că, în acest domeniu, costurile marginale (implicate de reproducerea la scară largă a unui bun deja creat) sunt foarte mici: costul pentru tipărirea unui nou exemplar de ziar este incomensurabil mai redus decât costurile implicate de strângerea informaţiilor, scriere, machetare, culegere, tipărire; acelaşi lucru este valabil şi pentru repro­ducerea unui CD, a unei casete, a unor cărţi sau a unei pelicule cinematografice. Datorită faptului că preţul de multiplicare este aproape nesemnificativ, profitul în industriile mass‑media depinde în primul rând de mărimea audienţelor: vânzarea a puţine exemplare dintr‑un asemenea produs nu acoperă preţurile mari implicate de crearea primei „unităţi” sau a primului lot de unităţi; vânzarea a mii, a sute de mii de exemplare acoperă costurile iniţiale, precum şi pe cele (minore) ale produ­cerii celorlalte duplicate şi generează, pe măsură ce creşte masa publicului, un profit considerabil.