Conceptul sociologic de masă desemnează un anume mod de agregare a indivizilor (diferit de alte moduri de agregare, cum ar fi grupul, publicul, mulţimea); masa reprezintă un conglomerat uriaş de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de proximitate spaţială, nu comunică, nu au valori şi scopuri comune şi pe care nu‑i leagă decât un singur lucru – consumul aceluiaşi produs cultural, distribuit pe scară largă prin tehnologii moderne. Aşa cum subliniază J.F. Tetu, modalităţile de comunicare specifice unui asemenea conglomerat „se bazează pe o indistincţie a indivizilor, astfel încât individualitatea fiecăruia contează mai puţin în raport cu apartenenţa sa la o comunitate, la o societate” (1997, p. 514; vezi C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, pp. 341‑342; G. Ferréol, 1991, p. 102).
Societatea de masă. Această sintagmă este o construcţie creată la sfârşitul secolului al XIX‑lea pentru a descrie „societăţile moderne în care formele tradiţionale de asociere precum comunitatea, clasa, etnicitatea şi religia au decăzut şi în care predomină formele de organizare la scară largă, birocratizate şi marcate de relaţii impersonale. În termeni mai radicali, societatea de masă este caracterizată ca una în care populaţia este o masă nediferenţiată, ruptă de rădăcinile ei comunitare, de tradiţie şi de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale elevate sau clarviziune politică; în consecinţă, ea este supusă influenţelor afective sau stărilor de moment şi este uşor de manipulat de politicieni fără scrupule” (C.A. Rootes, 1993, pp. 371‑372).
La temelia conceptului de societate de masă stau reflecţiile unor teoreticieni precum Auguste Comte, F. Tonnies, Émile Durkheim, preocupaţi de găsirea unor note generale şi (implicit) a unor noţiuni prin care să poată teoretiza modificările sociale frapante aduse de dezvoltarea economiei capitaliste. Aceste transformări erau evidente mai ales atunci când modul tradiţional de organizare a vieţii sociale se confrunta cu cel specific aglomerărilor urbane moderne: primul apărea dominat de omogenitate (oamenii se cunosc, locuiesc în aceeaşi zonă, au tradiţii, valori şi idealuri comune), în timp ce al doilea apărea marcat de eterogenitate (locuitorii marilor oraşe nu se cunosc, muncesc şi locuiesc în zone îndepărtate unele de altele, nu au sentimentul că împărtăşesc valori şi idealuri comune, sunt în relaţii de competiţie şi conflict). Opoziţia romantică dintre sat şi oraş (trecut idilic – prezent decăzut) s‑a strecurat în noua configuraţie teoretică, în care un mod de asociere „organic” (grupul tradiţional) se opune unui mod de agregare mecanic. După Tony Bennet (1982, p. 32), „dezbaterile în jurul societăţii de masă nu constituie în nici un caz, un corp unitar şi integrat de teorii. Ele trebuie înţelese ca o «perspectivă» de abordare, destul de dezlânată, perspectivă în care se intersectează mai multe teme: declinul «comunităţilor organice», apariţia culturii de masă, atomizarea socială a «omului de masă» (vezi G. Ferréol, 1991, p. 23). Luate împreună, aceste teme au articulat o polifonie de reacţii negative şi pesimiste, referitoare la procesele de industrializare, de urbanizare, de dezvoltare a democraţiilor populare, de educaţie populară şi de apariţie a formelor moderne de comunicare de masă”.
Societatea de masă se defineşte prin:
a) dispersia spaţială a membrilor săi;
b) absenţa unor forme coerente de organizare (caracterul „masificat”);
c) absenţa tradiţiilor, valorilor şi credinţelor comune;
d) slăbirea autorităţii instituţiilor şi individualismul agresiv;
e) consumul unor bunuri culturale eteroclite, produse în afara grupului, de instituţii specializate, cu scopul de a fi comercializate;
f) amplificarea izolării şi alienării indivizilor (vezi sinteze în C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993; L. Wirth, 1972, pp. 562‑563; P. Beaud, 1984, p. 54; J. Ryan, W.M. Wentworth, 1999, pp. 40‑43).
Cuvântul‑cheie este eterogenitatea: „Lumea occidentală a cunoscut o creştere a eterogenităţii şi individualităţii, o reducere a gradului în care societatea putea controla, în mod efectiv, prin mijloace informale, activitatea membrilor ei, o amplificare a înstrăinării indivizilor în raport cu identificarea lor cu societatea ca întreg, o sporire a relaţiilor sociale contractuale şi o creştere a izolării psihologice a oamenilor” (M. De Fleur, S. Ball‑Rokeach, 1982, p. 157).
Conceptul de „societate de masă” este deosebit de important pentru a înţelege modul în care s‑au format primele teorii despre sistemul mass‑media (în special cele referitoare la efectele puternice ale presei asupra comportamentului indivizilor); la ora actuală însă, transformările suferite de societăţile contemporane şi noile configuraţii teoretice pun în lumină caracterul său deja desuet. Societatea „post‑modernă” s‑a demasificat – în cadrul marilor aglomeraţii urbane au fost reconstruite noi grupuri şi, implicit, noi criterii identitare (de la vecinătăţile tradiţionale la asociaţiile voluntare, fie ele civice, sportive, de petrecere a timpului liber sau cultural‑artistice); aceste reţele comunitare au spart „masa” în numeroase tipuri de „public” şi au devenit sursa unor curente de opinie, generatoare nu de mişcări iraţionale şi impredictibile, ci de acţiuni concertate planificate. La rândul lor, cercetările sociologice şi antropologice minuţioase au relevat formele multiple de rezistenţă prin care indivizii şi grupurile se opun presiunilor masificării; noile perspective deschise de aceste studii au pus sub semnul întrebării validitatea conceptelor şi teoriilor bazate pe ideea reacţiilor omogene, de tip pasiv, ale unei mase de consumatori alienaţi, fără valori proprii, iraţionali şi apatici.
Cultura de masă. Printr‑un efect de simetrie, cultura specifică unei asemenea societăţi a fost individualizată prin acelaşi epitet. În cele mai multe dintre lucrările care au abordat această realitate, cultura de masă a fost definită în mod negativ şi globalizator: ea a apărut ca „un concept apocaliptic”, ca o expresie a decăderii culturii clasice în contactul cu masele, cu noile tehnologii şi cu lumea afacerilor (vezi pe larg P. Brantlinger, 1983); în plus, ea a fost concepută ca o cultură unificatoare, care anihilează celelalte forme de cultură şi le înlocuieşte, dictatorial, cu un surogat, alcătuit din elemente facile şi vandabile luate din alte forme de creaţie culturală. „Folosită de obicei în sens peiorativ, cu referire la cultura societăţii de masă […], cultura de masă este definită nu de faptul că este cultura maselor sau că este produsă pentru a fi consumată de către mase, ci de faptul că îi lipsesc atât caracterul reflexiv şi subtilitatea culturii «înalte» a elitelor câtşi simplitatea şi concreteţea culturii folclorice din societăţile tradiţionale” (C.A. Rootes, 1993, p. 369).
În realitate, peisajul cultural contemporan nu este nici omogen şi nici unitar. În societăţile complexe ale secolului XX, diversele categorii sociale creează „subculturi” specifice, care convieţuiesc, se întrepătrund şi se influenţează reciproc. O subcultură este „un ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de reprezentări, care îşi trag rădăcinile din sfera culturală generală în care sunt integrate” (P. Rock, 1984, p. 382). Fiecare din aceste câmpuri culturale este legat de o anumită categorie socială, identificată de criterii etnice, de sex, de vârstă sau de statut economic; de asemenea, diferenţele geografice creează, şi ele, anumite subculturi specifice. Din această perspectivă, în spaţiul cultural modern întâlnim: (sub)cultura de elită (produsă în mediile intelectuale, de creatori specializaţi, pentru un public cultivat, într‑un context estetic definit de „canoane” elaborate în mod reflexiv); (sub)cultura folclorică (produsă în medii rurale, de creatori parţial specializaţi, conform unor canoane tradiţionale non‑discursive, pentru un public local); (sub)cultura populară (produsă în medii urbane şi rurale, de persoane nespecializate, pentru diverse publicuri, pe baza unor canoane eteroclite, în permanentă schimbare); (sub)cultura de masă (produsă în instituţii specializate, după canoane eterogene, pentru o piaţă largă, nediferenţiată, de consumatori potenţiali); alături de acestea există şi alte tipuri de subculturi, precum cele religioase, profesionale, alternative (counter‑culture), etnice etc.
Cultura de masă se individualizează prin câteva caracteristici:
a) generalizarea modului industrial de producere a bunurilor culturale (pe principiul benzii rulante);
b) standardizarea produselor (datorită fabricării lor „în serie”);
c) creşterea distanţei sociale dintre creatorii de bunuri culturale şi publicul respectiv;
d) înlocuirea criteriilor estetice de valorizare prin criterii economice (i.e. profitul adus de respectivul bun cultural devine criteriu de valoare);
e) simplificarea conţinuturilor şi eliminarea dimensiunii intelectuale în favoarea atributelor afective etc. (vezi E. Morin, 1972; E. Shils, 1971,pp. 91‑92; J. Cazneuve, 1976, p. 96).
În esenţă, „cultura de masă desemnează ansamblul comportamentelor, miturilor şi reprezentărilor produse şi difuzate conform unor tehnici industriale, în special al acelora care însoţesc expansiunea sistemelor mass‑media” (F. Balle, 1990, p. 550).
Comunicarea de masă. Fenomenul atât de complex şi contradictoriu al comunicării de masă a cunoscut, după cum este şi firesc, numeroase tipuri de definire şi numeroase perspective de clasificare. Astfel, după Ch. Wright, „comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan (cu emiterea lor – n. M.C.); de obicei ele sunt tranziente şi nu au caracter de documente înregistrate. În sfârşit, comunicatorul tinde să fie integrat şi să acţioneze în organizaţii formale, care implică mari cheltuieli” (Ch. Wright, 1964, p. 94). După alţi autori, comunicarea de masă reprezintă „practica şi produsul care oferă divertisment şi informaţii unei audienţe formate din persoane necunoscute; aceste conţinuturi, transmise pe suporturi tipărite, sonore şi audiovizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat şi finanţate de firme particulare; aceste conţinuturi sunt consumate în mod personal, privat, de către publicul lor” (T. O’Sullivan et alii, 1994, p. 173);
În limbajul de specialitate, foarte adesea, această noţiune este considerată sinonimă cu aceea de mass‑media; acest termen s‑a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la „masa” de consumatori ai acestor forme culturale, şi un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. Dacă primul element al construcţiei este clar, cel de‑al doilea reprezintă o sursă de permanente ambiguităţi (conceptuale şi lingvistice).
În toate aceste accepţii, o idee rămâne însă constantă: aceea de difuzare a unui produs către mai mulţi receptori – „media” fiind fie suportul, fie tehnica, fie suma instituţiilor, fie toate acestea la un loc, prin care se asigură circulaţia mesajelor, într‑un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai mari, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni. La ora actuală, termenul „media” are tendinţa să se rupă de celălalt element al sintagmei („mass”) şi să acopere, singur, aria de semnificaţii specifice acestei construcţii; mulţi specialişti consideră că o asemenea autonomizare a cuvântului se datorează influenţei exercitate de opera lui Marshall McLuhan, care a folosit cuvântul „media” pentru a desemna simultan ansamblul tehnicilor (inclusiv suporturilor) de comunicare şi ansamblul instituţiilor şi produselor create în cadrul sistemului comunicării de masă.
Elementele componente ale sistemului mass‑media pot fi ordonate în diverse categorii, în funcţie de criteriul de clasificare folosit:
a) după suportul pe care este transmis mesajul, putem deosebi media tipărite (cărţi, ziare şi reviste, afişe) de cele electronice (radio, televiziune, calculatoare);
b) după modul de achiziţionare, distingem produsele cumpărate direct (cărţi, ziare, reviste, casete şi CD‑uri), cele pentru care se plăteşte o taxă de acces (televiziunea pe unde hertziene sau prin cablu, Internet), cele pentru care nu se plăteşte un preţ direct (radioul şi televiziunea comerciale) şi cele pentru care se plăteşte numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs (pay‑per‑view);
c) după conţinut, se pot separa media de informare de cele de divertisment şi de cele de publicitate (Grossberg et alii, 1998, pp. 8‑9);
d) după mărimea publicului care primeşte aceste mesaje, pot fi identificate media de masă, media de grup (presa de întreprindere, afişele din instituţii, televiziunea cu circuit închis) şi media individuale (lectorul CD, aparatul de fotografiat, walkman‑ul);
e) după caracteristicile tehnice, limitându‑ne la atributele suporturilor, putem diferenţia media de difuzare (transmit mesaje: cablu, unde hertziene) şi media autonome (traduc semnalele şi permit înţelegerea mesajului: radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul laser);
f) după funcţie: media de informare (stochează şi prelucrează date), media de reprezentare (permit lectura mesajelor) şi media de distribuţie (transmit mesaje – sistemele de telecomunicaţii);
g) după modul de corelare a comunicatorilor, avem media off‑line – conţin mesaje pe un suport care nu permite comunicarea directă: cartea, ziarul, CD‑ul, banda electromagnetică, şi media on‑line – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă diverse servicii: ansamblul magistralelor informaţiei (B. Lamizat, E. Silem, 1997, pp. 392‑394).
La ora actuală, în peisajul comunicării de masă, pe lângă tipurile „tradiţionale” de media au apărut şi s‑au impus forme noi de comunicare – aşa‑numitele media noi. Acestea combină elemente textuale şi grafice (specifice, până de curând, presei scrise) cu sunete şi imagini în mişcare (tipice audiovizualului tradiţional), cu imagini de sinteză şi cu facilităţile tehnologice oferite de calculatoare, generând produse care, prin unităţile componente, sunt similare cu cele din mass‑media „clasice”, dar care, prin modul de asamblare şi de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, noile media sunt denumite cu termenul generic multimedia (D. Monet, 1998, p. 9).
Ideea care stă la baza acestor sisteme este aceea a convergenţei: ea a fost teoretizată, încă din 1978, de Nicholas Negroponte, cercetător la Massachusetts Institute of Technology; acesta a susţinut necesitatea combinării industriilor mass‑media cu industriile calculatoarelor şi cu sistemele de telecomunicaţii, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare. În urma acestor convergenţe s‑au născut sistemele „on‑line” (de la poşta electronică sau e‑mail, prin care se transmit mesaje personalizate unor receptori cunoscuţi sau necunoscuţi, la World Wide Web, prin care mase enorme de oameni au acces la bănci de date strânse în diverse „site”‑uri), teletextul (transmiterea de texte scrise prin canalele de televiziune), jocurile video (care combină imagini, texte, grafice, controlate prin programe de calculator şi accesibile pe monitoare TV sau de calculator), imaginile şi spectacolele holografice, televiziunea digitală, presa scrisă digitală, magistralele informaţiei (concentrarea pe un monitor a mai multe canale – televiziune, radio, calculator, presă scrisă), crearea de realităţi virtuale etc. Prin unele caracteristici, aceste sisteme sunt asemănătoare cu mass‑media (au capacitatea de a atinge audienţe uriaşe, eterogene, depărtate geografic; au o mare viteză de transmitere; sunt finanţate prin cumpărare directă, închirierea dreptului de acces, sponsorizare sau vânzarea de spaţiu/timp pentru publicitate); prin alte aspecte, noile media par mai apropiate de formele de comunicare interpersonală, mediate tehnologic (transmit atât mesaje elaborate de specialişti, cât şi mesaje fabricate de persoane particulare, oferă facilităţi de dialog intim, conţinuturile transmise nu pot fi controlate de autorităţile statale).
sâmbătă, 28 martie 2009
sâmbătă, 21 martie 2009
Locul comunicării de masă în anamblul formelor de comunicare umană
Comunicarea umană se poate construi pe baza a două mari tipuri de relaţii:
a) relaţii directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziţii de proximitate (de obicei spaţială); în actul comunicării ele îşi răspund una celeilalte (prin cuvinte, gesturi, mimică, etc) şi se influenţează reciproc. Drept urmare vorbitorul îşi poate schimba intenţiile de comunicare şi, odată cu aceasta, conţinutul mesajului, pentru a răspunde unei reacţii sau aşteptări (exprimate sau sugerate) ale ascultătorului. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.
b) relaţii indirecte: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puţin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări tehnologice (cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul). Indiferent de caracteristicile tehnice, de modul de funcţionare şi de intenţiile ori atitudinile oamenilor care comunică, actul de mediere (adică fixarea informaţiilor pe un suport oarecare) permite: (1) sporirea capacităţilor de înmagazinare a datelor; (2) amplificarea audienţei unor mesaje; (3) creşterea vitezei de transmitere a mesajelor; (4) creşterea capacităţii mesajelor de a ajunge la distanţe din ce în ce mai mari.
Comunicarea mediată include două tipuri de relaţii:
a) comunicarea mediată tehnologic, care leagă grupuri umane mai puţin numeroase; în acest sistem (pe care J. Dominick îl numeşte „comunicare asistată de aparate”, J. Black şi J. Bryant – „personal media”, iar L. Grossberg – „network media”) se încadrează dialogul prin telefon, teleconferinţele (realizate prin telefon sau Internet), videoconferinţele (prin Internet), dialogul prin e‑mail, discursurile, spectacolele sau concertele amplificate prin instalaţiile specifice etc; în aceste forme de comunicare
b) comunicarea de masă, care leagă conglomerate sociale enorme, prin intermediul unor mesaje fixate pe suporturi concrete (cărţile, ziarele şi revistele pe hârtie, filmele de celuloid, muzica pe discul de ebonită, banda sau caseta magnetică, iar mai recent, cărţi, ziare, filme şi muzică pe CD) sau pe suporturi greu de perceput prin simţurile noastre (undele hertziene pentru radio şi televiziune).
În cazul comunicării de masă între emiţător şi receptor se interpun instalaţii tehnice sofisticate şi instituţii complexe: sistemul editurilor de carte, redacţiile din presa scrisă, radio sau televiziune, studiourile de producţie cinematografică sau discografică etc.
Datorită facilităţilor oferite de sistemul comunicării de masă, accesul la informaţii este democratizat: cei care doresc să consulte datele respective pot să le obţină fără îngrădiri de natură politică, religioasă, rasială, socială. Există însă limite de: a) viteză de transmitere şi de b) cost al accesului. Din această perspectivă, istoria comunicării de masă este o istorie a îmbunătăţirii constante a posibilităţilor tehnice şi a creşterii numărului instituţiilor specializate în producerea şi distribuirea acestor bunuri; acest fapt a însemnat o scădere permanentă a costurilor de acces. Pentru a înţelege acest adevăr este suficient să ne gândim la uriaşele diferenţe de cantitate şi preţ dintre producţia de carte din epoca lui Gutenberg şi actualele fluxuri de apariţii editoriale, sau dintre preţul şi calitatea sonoră a primelor gramofoane şi preţul şi performanţele actualilor lectori CD. Astfel, după J.B. Thompson, „apariţia comunicării de masă poate fi interpretată ca apariţia, în Europa, la sfârşitul secolului al XV‑lea şi începutul secolului al XVI‑lea, a unui ansamblu de instituţii ocupate cu valorizarea economică a formelor simbolice şi cu circulaţia lor lărgită în timp şi în spaţiu” (J.B. Thompson, 1990, p. 162).
Ieftinirea produselor oferite de sistemul comunicării de masă este determinată de industrializarea producţiei şi de generalizarea consumului. Serializarea şi tipizarea, impunerea principiului bandei rulante, evitarea unicităţii artizanale (atât de importantă în creaţia artistică) şi aplicarea legilor pieţei în definirea criteriilor de valoare ale unui produs au avut drept consecinţă creşterea eficienţei în producerea acestor bunuri şi, implicit, creşterea fără precedent a cantităţii de informaţie şi divertisment oferite spre consum publicului larg. Pe de altă parte, numărul tot mai mare de consumatori a permis scăderea preţurilor (de cumpărare sau de închiriere a dreptului de acces) ale bunului respectiv şi atragerea unor noi categorii de public în sfera consumului de produse mass‑media. Prin temeiurile ei economice, prin conţinut şi estetică, prin formele de difuzare socială, comunicarea de masă se dovedeşte a fi, în mod evident, o ipostază a culturii populare, non‑elitiste: ea se adresează unei anume societăţi – societatea de masă – şi generează o formă aparte de cultură – cultura de masă.
a) relaţii directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziţii de proximitate (de obicei spaţială); în actul comunicării ele îşi răspund una celeilalte (prin cuvinte, gesturi, mimică, etc) şi se influenţează reciproc. Drept urmare vorbitorul îşi poate schimba intenţiile de comunicare şi, odată cu aceasta, conţinutul mesajului, pentru a răspunde unei reacţii sau aşteptări (exprimate sau sugerate) ale ascultătorului. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.
b) relaţii indirecte: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puţin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări tehnologice (cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul). Indiferent de caracteristicile tehnice, de modul de funcţionare şi de intenţiile ori atitudinile oamenilor care comunică, actul de mediere (adică fixarea informaţiilor pe un suport oarecare) permite: (1) sporirea capacităţilor de înmagazinare a datelor; (2) amplificarea audienţei unor mesaje; (3) creşterea vitezei de transmitere a mesajelor; (4) creşterea capacităţii mesajelor de a ajunge la distanţe din ce în ce mai mari.
Comunicarea mediată include două tipuri de relaţii:
a) comunicarea mediată tehnologic, care leagă grupuri umane mai puţin numeroase; în acest sistem (pe care J. Dominick îl numeşte „comunicare asistată de aparate”, J. Black şi J. Bryant – „personal media”, iar L. Grossberg – „network media”) se încadrează dialogul prin telefon, teleconferinţele (realizate prin telefon sau Internet), videoconferinţele (prin Internet), dialogul prin e‑mail, discursurile, spectacolele sau concertele amplificate prin instalaţiile specifice etc; în aceste forme de comunicare
b) comunicarea de masă, care leagă conglomerate sociale enorme, prin intermediul unor mesaje fixate pe suporturi concrete (cărţile, ziarele şi revistele pe hârtie, filmele de celuloid, muzica pe discul de ebonită, banda sau caseta magnetică, iar mai recent, cărţi, ziare, filme şi muzică pe CD) sau pe suporturi greu de perceput prin simţurile noastre (undele hertziene pentru radio şi televiziune).
În cazul comunicării de masă între emiţător şi receptor se interpun instalaţii tehnice sofisticate şi instituţii complexe: sistemul editurilor de carte, redacţiile din presa scrisă, radio sau televiziune, studiourile de producţie cinematografică sau discografică etc.
Datorită facilităţilor oferite de sistemul comunicării de masă, accesul la informaţii este democratizat: cei care doresc să consulte datele respective pot să le obţină fără îngrădiri de natură politică, religioasă, rasială, socială. Există însă limite de: a) viteză de transmitere şi de b) cost al accesului. Din această perspectivă, istoria comunicării de masă este o istorie a îmbunătăţirii constante a posibilităţilor tehnice şi a creşterii numărului instituţiilor specializate în producerea şi distribuirea acestor bunuri; acest fapt a însemnat o scădere permanentă a costurilor de acces. Pentru a înţelege acest adevăr este suficient să ne gândim la uriaşele diferenţe de cantitate şi preţ dintre producţia de carte din epoca lui Gutenberg şi actualele fluxuri de apariţii editoriale, sau dintre preţul şi calitatea sonoră a primelor gramofoane şi preţul şi performanţele actualilor lectori CD. Astfel, după J.B. Thompson, „apariţia comunicării de masă poate fi interpretată ca apariţia, în Europa, la sfârşitul secolului al XV‑lea şi începutul secolului al XVI‑lea, a unui ansamblu de instituţii ocupate cu valorizarea economică a formelor simbolice şi cu circulaţia lor lărgită în timp şi în spaţiu” (J.B. Thompson, 1990, p. 162).
Ieftinirea produselor oferite de sistemul comunicării de masă este determinată de industrializarea producţiei şi de generalizarea consumului. Serializarea şi tipizarea, impunerea principiului bandei rulante, evitarea unicităţii artizanale (atât de importantă în creaţia artistică) şi aplicarea legilor pieţei în definirea criteriilor de valoare ale unui produs au avut drept consecinţă creşterea eficienţei în producerea acestor bunuri şi, implicit, creşterea fără precedent a cantităţii de informaţie şi divertisment oferite spre consum publicului larg. Pe de altă parte, numărul tot mai mare de consumatori a permis scăderea preţurilor (de cumpărare sau de închiriere a dreptului de acces) ale bunului respectiv şi atragerea unor noi categorii de public în sfera consumului de produse mass‑media. Prin temeiurile ei economice, prin conţinut şi estetică, prin formele de difuzare socială, comunicarea de masă se dovedeşte a fi, în mod evident, o ipostază a culturii populare, non‑elitiste: ea se adresează unei anume societăţi – societatea de masă – şi generează o formă aparte de cultură – cultura de masă.
joi, 12 martie 2009
La communication politique - sur la propagande politique
SUR LA PROPAGANDE POLITIQUE
Conformément au Dictionnaire Explicatif Roumain (DEX)[1] la propagande est la diffusion des idées qui présentent et soutiennent une théorie, une conception, un parti politique, ayant le but de convaincre et de gagner des adeptes. (fr. propagande).
Ça c’est la définition classique de la propagande. Jean-Marie Domenach[2] souligne son importance « la propagande est destinée à influencer les masses ».
J’ai pris la liberté, pour ma propre curiosité de savoir ce que la masse (car elle est le récepteur de la propagande, n’est-ce pas ?) vraiment pense sur la propagande. Pour mon petit étude j’ai questionné trois personnes : une jeune fille de 17 ans, élève à un lycée très bon de Bucarest, un professeur de roumain, et une dame retraité, ex vendeuse. Pour laisser une grande liberté de réponses j’ai mis la question de la façon suivante : « Qu’est-ce c’est la propagande est à avec quoi vous relatiez ce terme ?»
La jeune de 17 ans m’a répondu après quelques minutes de penser : « Sincèrement, je n’ai aucune idée….quelque chose du politique…je ne sais pas. »
Le professeur m’a donné une réponse plus exacte : « La propagande est un moyen de manipulation en masse. Elle a été utilisée avec succès dans les régimes totalitaires. » . Et, finalement, la vieille dame m’a dit qu’elle ne sait pas ce que c’est exactement la propagande politique, mais qu’elle a entendu qu’elle a quelque chose à faire avec le communisme. Et puis elle a continué de me parler des bénéfices du communisme, que dans cette époque personne ne mourait de faim comme se passe aujourd’hui.
Après ces réponses, je crois que la propagande politique reste partiellement encore un mystère pour nous, exception faisant « les intellectuels »
Je me demande maintenant, si la propagande politique ne présente aucun intérêt pour nous ?
Peut-être pas pour les hommes d’aujourd’hui, mais elle a été l’un des phénomènes dominantes du XX-ème siècle. Sans propagande politique, comme J.M. Domenach le disait, les grands troubles de notre époque : la révolution communiste et le fascisme n’auraient pu être conçus.
J’en suis sure que Machiavel[3] aurait apprécié la propagande comme moyen principal de régner. Il disait « Les hommes sont facilement impressionnés par l’apparence ».
Mais, quelle est l’origine de la propagande ? En 1622, le pape Grégoire XV-ème fondait la « Congregatio de Propaganda Fide » (Congrégation pour la propagation de la foi). Le terme a été crée par l’Eglise Catholique pour arrêter la Reforme. Si au début ce terme faisait partie du vocabulaire ecclésiastique, maintenant on l’utilise dans le langage quotidien.
La propagande, ou la « Guerre psychologique » utilise tous les moyens possibles d’influencer l’opinion et la conduite de la société de telle manière que les personnes adoptent un comportement et une manière de penser prédéterminés. Ces moyens englobent la presse, la radio, la télévision, la culture, tout ! On peut confondre la propagande avec la publicité, mais la distinction este essentielle. La publicité a un caractère commercial, elle veut convaincre les gens d’acheter un tel produit, ou choisir un tel type de service. C’est le choix du consommateur. La propagande est beaucoup plus dangereuse. Elle a comme but l’influence définitive de l’être humain, de lui changer la perception sur la vie, sur la réalité.
Hitler disait en « Mein Kampf » que la propagande doit s’adresser aux masses et qu’elle n’a rien en commun avec la vérité.
Serge Tchakhotine[4], dans son livre « Le viol des foules par la propagande politique » dit que la propagande politique s’appuie sur les instincts primaires. (il les appelle « pulsions »). Selon Tchakhotine on a quatre types de pulsions : la pulsion combative, la pulsion alimentaire, la pulsion sexuelle et celle parentale.
Maintenant je vais essayer de réaliser une comparaison entre la propagande léniniste/staliniste et la propagande hitlerienne.
Les régimes imposés par ces leaders ont été des régimes totalitaires, des dictatures. Moi, je me demande, comment a-t-il été possible de manipuler une nation entière, de la soumettre, de la persuader que les doctrines politiques imposés sont les meilleures et que les crimes contre l’humanité ont été des « sacrifices » pour une cause noble ???
Les deux idéologies politiques ont un support matériel. ..une « Bible », si on peut dire comme ça. « Le manifeste du parti communiste » par Marx et Engels pour la doctrine communiste, et « Mein Kampf » par Adolf Hitler, pour la doctrine nazie.
La doctrine du Marx a à la base la lutte des classes : le proletariat vs les capitalistes. « Elle doit se transformer, être englobé dans un sphère plus large », disait Lénine.
La propagande bolchevik a deux expressions essentielles : la révélation politique et le mot d’ordre. La révélation politique, ça veut dire, que n’importe quel événement public mineur, devait être poussé vers le contexte de la lutte des classes. Le mot d’ordre est très important pour Lénine, car il exprime brièvement l’objectif le plus important du moment, d’ une façon courte, sonore, et facile à retenir. EX. « Tout le pouvoir aux Soviets », « Pain, Paix, Liberté ! »
Pour propager la doctrine communiste, on avait besoin de deux agents : le propagandiste et l’agitateur. Le propagandiste inculque beaucoup d’idées à une seule personne, ou à un petit nombre des personnes et l’agitateur inculque quelques idées à une foule de personnes. C’est pour cela que le propagandiste utilise l’écriture et l’agitateur la vive voix.
Pour expliquer l’idéologie léniniste au paysans russes (la plus part d’entre eux étaient illettrées) on a utilisé les trains de la propagande. (le première train s’appelait Lénine VI) qui avaient la mission de propager cette philosophie a tous.
Mais, la propagande signifie utiliser tous les moyens possibles, alors, on a utilise les affiches, la presse, la radio, la télévision, le culte de la personnalité, Staline (qui va être présent aussi chez Hitler), endoctrinement de la jeunesse, dans les écoles et les organisations. Même la culture, la littérature a été utilisée : un nouveau curent littéraire est apparu, le proletcultisme. Dans les arts aussi on emploie la propagande. (les icônes de Staline). Les films qui ont été réalisés ont été commandés par l’État. EX.- Octobre, qui relate la révolution de 1917, mais le scénario fut modifié par l’ordre de Staline.
La propagande hitlérienne prend un caractère plus sentimental. Tout ce qui est choquant est employé. Cette propagande se concentre sur la pureté du sang. Hitler pensait que la race « arienne » est supérieure, et que les juifs et les tziganes sont des races impures qui doivent être exterminés.(et , par conséquence, 6 million juifs ont été tués) pour créer un nouveau « Homo Germanicus » .
Dans cette période les Allemands avaient une vie très difficile, de point de vue économique, des problèmes comme le chômage et la crise financière, et alors, Hitler a dirigé toute leur haine vers les juifs.
Le but du nazisme était la grandeur de Reich (le lider) et le bonheur de tous Allemands. Le chef de la Propagande, même le ministre de la Propagande nazie a été Gobells. On utilisait des symboles comme la croix gammée, le salut hitlérien pour maintenir un état d’exaltation du public, un enthousiasme.
Comme la propagande léniniste, la propagande hitlérienne utilise les medias, la radio, la presse. La télévision et la cinématographie ont eu un rôle important : contribuer au de la culte de la personnalité. Le but de ce culte de la personnalité a été de construire l’image de Führer comme un quasi-Dieu, qui a le pouvoir d’actualiser le « Volksstaat » (Etat du peuple). Alors, entre 1933 et 1945 1100 des films artistiques ont été produits, dont la cinquième partie avaient un caractère propagandiste. Les films réalisés portent sur la vie de grandes personnalités nationales, comme Schulter (explorateur), Bismark (homme politique) , Schiller (sculpteur) pour que le spectateur fasse une analogie avec Hitler. Quelques exemples de ce sort de films, produits par Leni Rienfenstahl sont : « Le Triomphe de la Volonté », « Theresienstadt ».
Même les Jeux Olympiques ont été une occasion pour faire de la propagande.
Erich Fromm[5] commente dans un essai « Devons-nous haïr Hitler ? » que pendant le temps où le nazisme prétendait de lutter pour la vie et pour l’existence du peuple allemand, en réalité tout a été un mouvement de nihilisme. Un officier allemand même disait « Long vive la mort ! »
Après avoir analysé la propagande du XX-ème siècle, je vous pose la question. Est-ce qu’aujourd’hui elle existe encore ? Il y a des gens, des organisations politiques qui font de la propagande ?
Je crois que oui, parce que la propagande ne doit pas être menée au extremum pour être là, pour exister. Les principes restent les mêmes, mais la propagande change son nom en « publicité politique », un mot plus…démocratique, n’est-ce pas ?
On ne doit jamais sous-estimer la force de la propagande. Par exemple, en 1923, le Parti Communiste avait 2000 membres. En 1944, il avait plus d’un million.
Alors, en conclusion, je pense que la propagande est encore une force, une arme en-soi, car elle attaque les mécanismes psychologiques des gens, et ça c’est plus dangereux en comparaison avec n’importe quelle arme.
BIBLIOGRAPHIE
Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004.
Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi. Antet, Oradea, 1996
Brian McNAIR, An introduction to political communication
Erich FROMM, Should we hate Hitler?
http://www.erich-fromm.de/data/pdf/1942a-e.pdf
www.wikipedia.org
www.uqac.ca
[1] Dicţionar Explicativ al Limbii Române, DEX, 1998
[2] Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, Institul Eurpean, Iaşi, 2004
[3] Niccolo MACHIAVELLI, Principele, Antet, Prahova, 2000
[4] Serge TCHAKHOTINE, Le viol des foules par la propagande politique, Paris, Gallimard, 1952
[5] Erich FROMM, Should we hate Hitler? http://www.erich-fromm.de/e/index.htm?/e/play.php?shownews=1
Conformément au Dictionnaire Explicatif Roumain (DEX)[1] la propagande est la diffusion des idées qui présentent et soutiennent une théorie, une conception, un parti politique, ayant le but de convaincre et de gagner des adeptes. (fr. propagande).
Ça c’est la définition classique de la propagande. Jean-Marie Domenach[2] souligne son importance « la propagande est destinée à influencer les masses ».
J’ai pris la liberté, pour ma propre curiosité de savoir ce que la masse (car elle est le récepteur de la propagande, n’est-ce pas ?) vraiment pense sur la propagande. Pour mon petit étude j’ai questionné trois personnes : une jeune fille de 17 ans, élève à un lycée très bon de Bucarest, un professeur de roumain, et une dame retraité, ex vendeuse. Pour laisser une grande liberté de réponses j’ai mis la question de la façon suivante : « Qu’est-ce c’est la propagande est à avec quoi vous relatiez ce terme ?»
La jeune de 17 ans m’a répondu après quelques minutes de penser : « Sincèrement, je n’ai aucune idée….quelque chose du politique…je ne sais pas. »
Le professeur m’a donné une réponse plus exacte : « La propagande est un moyen de manipulation en masse. Elle a été utilisée avec succès dans les régimes totalitaires. » . Et, finalement, la vieille dame m’a dit qu’elle ne sait pas ce que c’est exactement la propagande politique, mais qu’elle a entendu qu’elle a quelque chose à faire avec le communisme. Et puis elle a continué de me parler des bénéfices du communisme, que dans cette époque personne ne mourait de faim comme se passe aujourd’hui.
Après ces réponses, je crois que la propagande politique reste partiellement encore un mystère pour nous, exception faisant « les intellectuels »
Je me demande maintenant, si la propagande politique ne présente aucun intérêt pour nous ?
Peut-être pas pour les hommes d’aujourd’hui, mais elle a été l’un des phénomènes dominantes du XX-ème siècle. Sans propagande politique, comme J.M. Domenach le disait, les grands troubles de notre époque : la révolution communiste et le fascisme n’auraient pu être conçus.
J’en suis sure que Machiavel[3] aurait apprécié la propagande comme moyen principal de régner. Il disait « Les hommes sont facilement impressionnés par l’apparence ».
Mais, quelle est l’origine de la propagande ? En 1622, le pape Grégoire XV-ème fondait la « Congregatio de Propaganda Fide » (Congrégation pour la propagation de la foi). Le terme a été crée par l’Eglise Catholique pour arrêter la Reforme. Si au début ce terme faisait partie du vocabulaire ecclésiastique, maintenant on l’utilise dans le langage quotidien.
La propagande, ou la « Guerre psychologique » utilise tous les moyens possibles d’influencer l’opinion et la conduite de la société de telle manière que les personnes adoptent un comportement et une manière de penser prédéterminés. Ces moyens englobent la presse, la radio, la télévision, la culture, tout ! On peut confondre la propagande avec la publicité, mais la distinction este essentielle. La publicité a un caractère commercial, elle veut convaincre les gens d’acheter un tel produit, ou choisir un tel type de service. C’est le choix du consommateur. La propagande est beaucoup plus dangereuse. Elle a comme but l’influence définitive de l’être humain, de lui changer la perception sur la vie, sur la réalité.
Hitler disait en « Mein Kampf » que la propagande doit s’adresser aux masses et qu’elle n’a rien en commun avec la vérité.
Serge Tchakhotine[4], dans son livre « Le viol des foules par la propagande politique » dit que la propagande politique s’appuie sur les instincts primaires. (il les appelle « pulsions »). Selon Tchakhotine on a quatre types de pulsions : la pulsion combative, la pulsion alimentaire, la pulsion sexuelle et celle parentale.
Maintenant je vais essayer de réaliser une comparaison entre la propagande léniniste/staliniste et la propagande hitlerienne.
Les régimes imposés par ces leaders ont été des régimes totalitaires, des dictatures. Moi, je me demande, comment a-t-il été possible de manipuler une nation entière, de la soumettre, de la persuader que les doctrines politiques imposés sont les meilleures et que les crimes contre l’humanité ont été des « sacrifices » pour une cause noble ???
Les deux idéologies politiques ont un support matériel. ..une « Bible », si on peut dire comme ça. « Le manifeste du parti communiste » par Marx et Engels pour la doctrine communiste, et « Mein Kampf » par Adolf Hitler, pour la doctrine nazie.
La doctrine du Marx a à la base la lutte des classes : le proletariat vs les capitalistes. « Elle doit se transformer, être englobé dans un sphère plus large », disait Lénine.
La propagande bolchevik a deux expressions essentielles : la révélation politique et le mot d’ordre. La révélation politique, ça veut dire, que n’importe quel événement public mineur, devait être poussé vers le contexte de la lutte des classes. Le mot d’ordre est très important pour Lénine, car il exprime brièvement l’objectif le plus important du moment, d’ une façon courte, sonore, et facile à retenir. EX. « Tout le pouvoir aux Soviets », « Pain, Paix, Liberté ! »
Pour propager la doctrine communiste, on avait besoin de deux agents : le propagandiste et l’agitateur. Le propagandiste inculque beaucoup d’idées à une seule personne, ou à un petit nombre des personnes et l’agitateur inculque quelques idées à une foule de personnes. C’est pour cela que le propagandiste utilise l’écriture et l’agitateur la vive voix.
Pour expliquer l’idéologie léniniste au paysans russes (la plus part d’entre eux étaient illettrées) on a utilisé les trains de la propagande. (le première train s’appelait Lénine VI) qui avaient la mission de propager cette philosophie a tous.
Mais, la propagande signifie utiliser tous les moyens possibles, alors, on a utilise les affiches, la presse, la radio, la télévision, le culte de la personnalité, Staline (qui va être présent aussi chez Hitler), endoctrinement de la jeunesse, dans les écoles et les organisations. Même la culture, la littérature a été utilisée : un nouveau curent littéraire est apparu, le proletcultisme. Dans les arts aussi on emploie la propagande. (les icônes de Staline). Les films qui ont été réalisés ont été commandés par l’État. EX.- Octobre, qui relate la révolution de 1917, mais le scénario fut modifié par l’ordre de Staline.
La propagande hitlérienne prend un caractère plus sentimental. Tout ce qui est choquant est employé. Cette propagande se concentre sur la pureté du sang. Hitler pensait que la race « arienne » est supérieure, et que les juifs et les tziganes sont des races impures qui doivent être exterminés.(et , par conséquence, 6 million juifs ont été tués) pour créer un nouveau « Homo Germanicus » .
Dans cette période les Allemands avaient une vie très difficile, de point de vue économique, des problèmes comme le chômage et la crise financière, et alors, Hitler a dirigé toute leur haine vers les juifs.
Le but du nazisme était la grandeur de Reich (le lider) et le bonheur de tous Allemands. Le chef de la Propagande, même le ministre de la Propagande nazie a été Gobells. On utilisait des symboles comme la croix gammée, le salut hitlérien pour maintenir un état d’exaltation du public, un enthousiasme.
Comme la propagande léniniste, la propagande hitlérienne utilise les medias, la radio, la presse. La télévision et la cinématographie ont eu un rôle important : contribuer au de la culte de la personnalité. Le but de ce culte de la personnalité a été de construire l’image de Führer comme un quasi-Dieu, qui a le pouvoir d’actualiser le « Volksstaat » (Etat du peuple). Alors, entre 1933 et 1945 1100 des films artistiques ont été produits, dont la cinquième partie avaient un caractère propagandiste. Les films réalisés portent sur la vie de grandes personnalités nationales, comme Schulter (explorateur), Bismark (homme politique) , Schiller (sculpteur) pour que le spectateur fasse une analogie avec Hitler. Quelques exemples de ce sort de films, produits par Leni Rienfenstahl sont : « Le Triomphe de la Volonté », « Theresienstadt ».
Même les Jeux Olympiques ont été une occasion pour faire de la propagande.
Erich Fromm[5] commente dans un essai « Devons-nous haïr Hitler ? » que pendant le temps où le nazisme prétendait de lutter pour la vie et pour l’existence du peuple allemand, en réalité tout a été un mouvement de nihilisme. Un officier allemand même disait « Long vive la mort ! »
Après avoir analysé la propagande du XX-ème siècle, je vous pose la question. Est-ce qu’aujourd’hui elle existe encore ? Il y a des gens, des organisations politiques qui font de la propagande ?
Je crois que oui, parce que la propagande ne doit pas être menée au extremum pour être là, pour exister. Les principes restent les mêmes, mais la propagande change son nom en « publicité politique », un mot plus…démocratique, n’est-ce pas ?
On ne doit jamais sous-estimer la force de la propagande. Par exemple, en 1923, le Parti Communiste avait 2000 membres. En 1944, il avait plus d’un million.
Alors, en conclusion, je pense que la propagande est encore une force, une arme en-soi, car elle attaque les mécanismes psychologiques des gens, et ça c’est plus dangereux en comparaison avec n’importe quelle arme.
BIBLIOGRAPHIE
Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004.
Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi. Antet, Oradea, 1996
Brian McNAIR, An introduction to political communication
Erich FROMM, Should we hate Hitler?
http://www.erich-fromm.de/data/pdf/1942a-e.pdf
www.wikipedia.org
www.uqac.ca
[1] Dicţionar Explicativ al Limbii Române, DEX, 1998
[2] Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, Institul Eurpean, Iaşi, 2004
[3] Niccolo MACHIAVELLI, Principele, Antet, Prahova, 2000
[4] Serge TCHAKHOTINE, Le viol des foules par la propagande politique, Paris, Gallimard, 1952
[5] Erich FROMM, Should we hate Hitler? http://www.erich-fromm.de/e/index.htm?/e/play.php?shownews=1
marți, 10 martie 2009
Campanii sociale
Toate campaniile sunt făcute cu un scop. Ele au rolul de a influenţa oamenii, de a-i mişca sau de a-i informa asupra unui anumit subiect. Am analizat cateva campanii, mai mult după clipurile folosite, deoarece cred că este cea mai bună metodă de a ajunge la public, de a-l determina să-şi pună anumite probleme, de a-i schimba mentalitatea. Vazand acelaşi lucru zi de zi, este imposibil să nu-ţi faci o anumită părere, să nu dai atenţie problemei transmise.
Campania împotriva violenţei în familie http://www.youtube.com/watch?v=GK0R3lT6tzs nu vizează în special persoanele care au copii ci tinde să emoţioneze fiecare individ în parte făcand paralela între animale şi oameni, faptul că deşi suntem mult mai evoluaţi, nu înseamnă obligatoriu că suntem şi mai buni. Astfel, prezentand diferite specii care îşi îngrijesc puii, cu căldură şi afecţiune dispare ideea preconcepută că „oamenii sunt mai presus decat animalele”. Avand în vedere că prin natura noastră tindem să ne credem mai evoluaţi, mai presus, mai buni decat nişte animale, poate punand problema astfel, părinţii o să înceteze să-şi maltrateze copiii.
Deşi are la bază aceeaşi idee, de a stopa abuzul copiilor, această campanie http://www.youtube.com/watch?v=Mb1Eglsttvc are mai mult un ton informativ. Personal, mi se pare una dintre cele mai bune campanii făcute în Romania. Informează publicul de consecinţele acţiunilor sale. In loc să pună accentul pe traumele copiilor, ei mizează pe urmările pe care le suportă parinţii. Pe de-o parte, este mai bine deoarece persoanele care îşi maltratează copii, sunt conştiente că pe aceştia îi doare, că pot rămane cu traume, dar nu le pasă. Astfel, campania face strict referire la modul în care se pedepseşte acest tip de comportament, poate în felul acesta, măcar din dorinţa de libertate pe care o posedă fiecare creatură, părinţii nu o să-şi mai pedepsească copiii prin bătaie.
O campanie cu public ţintă este aceasta: http://www.youtube.com/watch?v=ZJGG1LNc9LA . Deşi nu se adresează fiecărei persoane în parte ci în special producătorilor diverşi din anumite locuri care recurg la mana de lucru ieftină, folosind copii, în loc să angajeze muncitori adulţi. Spotul are caracter emotiv şi prezintă o realitate de care nu multă lume este conştientă. Paralela făcută între cele două clipuri alăturate arată clar diferenţa de a trăi, modul în care un copil normal îşi petrece ziua şi altul exploatat.
Nu mi se pare că această campanie http://www.youtube.com/watch?v=3rxSNf-G7rU împotriva cancerului are prea multe atuuri pentru a atrage atenţia publicului. Imaginea cu cimitirul, deşi este o idee bună, nu pare să impresioneze. Este totodată o campanie informativă, dar tinde mai mult spre efectul de şoc pe care ar trebui să-l aibă telespectatorii la vizionarea clipului.
Imaginile, muzica de fundal nu sunt impresionante, iar indicaţiile oferite sau mesajul nu conţin destule detalii astfel încat să-l determine pe cel care priveşte clipul să ia măsuri.
Campaniile antidrog, sunt ambele făcute în Romania, şi la fel ca în cazul celei împotriva cancerului, efectul scontat nu este prea impresionant: http://www.youtube.com/watch?v=7xfigrKZzPg /
http://www.youtube.com/watch?v=YiLgjG0e22k&feature=related.
„Primeşte-l langă tine” arată simplul fapt că şi persoanele care se droghează sunt oameni şi că trebuie reintegraţi în societate. Clipul este uşor emotiv, prezentand indiferenţa cu care sunt tratate anumite categorii de persoane, în cazul de faţă-cerşătorii. Morala campaniei fiind că toţi trebuie ajutaţi.
Cea de-a doua campanie antidrog este informativă. Prezintă date concise, care deşi sunt auzite peste tot, oamenii nu le acordă importanţă. Şochează sau mai mult atrage atenţia datorită imaginii, iar tonul folosit este grav, astfel încat oferă impresia unor certitudini.
Toate aceste campanii au fost promovate la apariţia lor prin diferite surse: de la pliante informative, la clipuri televizate, interviuri la radio sau apariţii la emisiuni în care se vorbeşte despre problemele prezentate. Cel mai mare impact îl au datorită acestor clipuri, deoarece chiar dacă sunt mai mult sau mai puţin reuşite, atrag atenţia şi fiecare telespectator, a văzut măcar odată spotul.
În funcţie de strategia folosită în campanie, ideile celor care au conceput-o, modul de lansare, crearea unui clip, scenariul, actorii care iau parte la clip, totul influenţează publicul, iar în zilele noastre, cand toţi sunt interesaţi de propriul bine, informaţiile prezentate şi emoţiile transmise trebuie să fie suficient de puternice ca să aibă rezultatul scontat.
Campania împotriva violenţei în familie http://www.youtube.com/watch?v=GK0R3lT6tzs nu vizează în special persoanele care au copii ci tinde să emoţioneze fiecare individ în parte făcand paralela între animale şi oameni, faptul că deşi suntem mult mai evoluaţi, nu înseamnă obligatoriu că suntem şi mai buni. Astfel, prezentand diferite specii care îşi îngrijesc puii, cu căldură şi afecţiune dispare ideea preconcepută că „oamenii sunt mai presus decat animalele”. Avand în vedere că prin natura noastră tindem să ne credem mai evoluaţi, mai presus, mai buni decat nişte animale, poate punand problema astfel, părinţii o să înceteze să-şi maltrateze copiii.
Deşi are la bază aceeaşi idee, de a stopa abuzul copiilor, această campanie http://www.youtube.com/watch?v=Mb1Eglsttvc are mai mult un ton informativ. Personal, mi se pare una dintre cele mai bune campanii făcute în Romania. Informează publicul de consecinţele acţiunilor sale. In loc să pună accentul pe traumele copiilor, ei mizează pe urmările pe care le suportă parinţii. Pe de-o parte, este mai bine deoarece persoanele care îşi maltratează copii, sunt conştiente că pe aceştia îi doare, că pot rămane cu traume, dar nu le pasă. Astfel, campania face strict referire la modul în care se pedepseşte acest tip de comportament, poate în felul acesta, măcar din dorinţa de libertate pe care o posedă fiecare creatură, părinţii nu o să-şi mai pedepsească copiii prin bătaie.
O campanie cu public ţintă este aceasta: http://www.youtube.com/watch?v=ZJGG1LNc9LA . Deşi nu se adresează fiecărei persoane în parte ci în special producătorilor diverşi din anumite locuri care recurg la mana de lucru ieftină, folosind copii, în loc să angajeze muncitori adulţi. Spotul are caracter emotiv şi prezintă o realitate de care nu multă lume este conştientă. Paralela făcută între cele două clipuri alăturate arată clar diferenţa de a trăi, modul în care un copil normal îşi petrece ziua şi altul exploatat.
Nu mi se pare că această campanie http://www.youtube.com/watch?v=3rxSNf-G7rU împotriva cancerului are prea multe atuuri pentru a atrage atenţia publicului. Imaginea cu cimitirul, deşi este o idee bună, nu pare să impresioneze. Este totodată o campanie informativă, dar tinde mai mult spre efectul de şoc pe care ar trebui să-l aibă telespectatorii la vizionarea clipului.
Imaginile, muzica de fundal nu sunt impresionante, iar indicaţiile oferite sau mesajul nu conţin destule detalii astfel încat să-l determine pe cel care priveşte clipul să ia măsuri.
Campaniile antidrog, sunt ambele făcute în Romania, şi la fel ca în cazul celei împotriva cancerului, efectul scontat nu este prea impresionant: http://www.youtube.com/watch?v=7xfigrKZzPg /
http://www.youtube.com/watch?v=YiLgjG0e22k&feature=related.
„Primeşte-l langă tine” arată simplul fapt că şi persoanele care se droghează sunt oameni şi că trebuie reintegraţi în societate. Clipul este uşor emotiv, prezentand indiferenţa cu care sunt tratate anumite categorii de persoane, în cazul de faţă-cerşătorii. Morala campaniei fiind că toţi trebuie ajutaţi.
Cea de-a doua campanie antidrog este informativă. Prezintă date concise, care deşi sunt auzite peste tot, oamenii nu le acordă importanţă. Şochează sau mai mult atrage atenţia datorită imaginii, iar tonul folosit este grav, astfel încat oferă impresia unor certitudini.
Toate aceste campanii au fost promovate la apariţia lor prin diferite surse: de la pliante informative, la clipuri televizate, interviuri la radio sau apariţii la emisiuni în care se vorbeşte despre problemele prezentate. Cel mai mare impact îl au datorită acestor clipuri, deoarece chiar dacă sunt mai mult sau mai puţin reuşite, atrag atenţia şi fiecare telespectator, a văzut măcar odată spotul.
În funcţie de strategia folosită în campanie, ideile celor care au conceput-o, modul de lansare, crearea unui clip, scenariul, actorii care iau parte la clip, totul influenţează publicul, iar în zilele noastre, cand toţi sunt interesaţi de propriul bine, informaţiile prezentate şi emoţiile transmise trebuie să fie suficient de puternice ca să aibă rezultatul scontat.
marți, 3 martie 2009
Particularitati ale formelor de comunicarte
Formele de comunicare sunt diverse în funcţie de domeniul în care se lucrează.
O primă formă de comunicare este cea instituţională. Aceasta se aplică în general instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor.
Organizaţiile îşi promovează interesele printr-o cultură proprie, o structură solidă şi bineînţeles, prin practicile sale, adică modul în care relaţionează cu ceilalţi.
În cadrul unei organizaţii se formează forme aparte de comunicare, precum comunicarea comercială, internă, financiară şi corporată.
Comunicarea instituţională mizează pe o cultură de întreprindere şi imaginea publică. Pentru acestea se apelează la publicitate şi relaţii publice.
Spre deosebirea de cea instituţională, comunicarea publică are rolul de a face legătura dintre public şi organizaţie cu scopul de a minimaliza efectele negative pe care le-ar putea suferi organizaţia în cazul unui scandal. Forme asemănătoare de comunicare sunt de propagandă, politică, guvernamentală ş. a.
Comunicarea publicitară se diferenţiază enorm de celelalte două, ea vizănd în mod direct un anumit segment de public. O particularitate a ei este caracterul omiprezent şi repetitiv. Prin îmbunătăţirea imaginii unui produs, ea reduce riscul scăderii vănzărilor acestuia. In acelaşi timp, comunicarea publicitară este definită de 3 concepte(idei): că este o comunicare consensuală, conflictuală şi complice.
Această formă de comunicare este deseori asociată cu propaganda, folosind aceleaşi strategii şi idei.
O primă formă de comunicare este cea instituţională. Aceasta se aplică în general instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor.
Organizaţiile îşi promovează interesele printr-o cultură proprie, o structură solidă şi bineînţeles, prin practicile sale, adică modul în care relaţionează cu ceilalţi.
În cadrul unei organizaţii se formează forme aparte de comunicare, precum comunicarea comercială, internă, financiară şi corporată.
Comunicarea instituţională mizează pe o cultură de întreprindere şi imaginea publică. Pentru acestea se apelează la publicitate şi relaţii publice.
Spre deosebirea de cea instituţională, comunicarea publică are rolul de a face legătura dintre public şi organizaţie cu scopul de a minimaliza efectele negative pe care le-ar putea suferi organizaţia în cazul unui scandal. Forme asemănătoare de comunicare sunt de propagandă, politică, guvernamentală ş. a.
Comunicarea publicitară se diferenţiază enorm de celelalte două, ea vizănd în mod direct un anumit segment de public. O particularitate a ei este caracterul omiprezent şi repetitiv. Prin îmbunătăţirea imaginii unui produs, ea reduce riscul scăderii vănzărilor acestuia. In acelaşi timp, comunicarea publicitară este definită de 3 concepte(idei): că este o comunicare consensuală, conflictuală şi complice.
Această formă de comunicare este deseori asociată cu propaganda, folosind aceleaşi strategii şi idei.
duminică, 1 martie 2009
Conceptul de comunicate
Termenul de comunicare a fost utilizat începând cu secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”, „a fi în relaţie”, „a împărtăşi”, având la origine latinescul „communis”; în secolul al XVI-lea şi mai cu seamă în al XVII-lea, odată cu dezvoltarea reţelelor de drumuri, a poştei şi a mijloacelor de transport, a comunica devine sinonim cu „a transmite”, pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea să se asocieze comunicarea principalelor media-presă, cinema, radio, televiziune (mijloace de comunicare)3.
Cel mai adesea, comunicare a fost redusă să fie la un simplu schimb de informaţii, fie la stabilirea unei relaţii între persoane, cu sensul de acţiune de comunicare ori rezultat al acestei acţiuni (ceea ce este comunicat are formă materială-documente, date etc. sau imaterială-idei, sentimente etc.) O abordare relativ recentă susţine că în cazul comunicării este vorba mai degrabă de un proces, deci de o intervenţie complexă ce implică transformări la nivelul celor ce intră în relaţia comunicaţională.
Într-o altă ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicării au fost fondate de modelul codului (un emiţător codifică un mesaj şi un receptor decodifică mesajul, între cei doi interpunându-se un „mijloc” de comunicare), deci comunicare egal codificare, respectiv decodificare de mesaje. În opoziţie cu această interpretare, cercetători ca Paul Grice şi Davis Lewis ne propun un model inferenţial,4 potrivit căruia a comunica echivalează cu a produce şi a interpreta „indici”/semne (în logică, inferenţa este operaţia de trecere de la un enunţ la altul, în care ultimul enunţ este dedus din primul).
Ei pornesc de la premisa că mesajul în sine este întotdeauna incomplet şi că receptorul trebuie să-l completeze (să-l „îmbogăţească”) făcând inferenţe5, pe baza cunoştinţelor sale şi a datelor situaţiei în care are loc comunicarea (de unde necesitatea dezvoltării codului prin inferenţă). Se pare că unicul aspect asupra căruia există o relativă consensualitate în definire îl reprezintă acela al comunicării ca interacţiune bazată pe schimbul de semnificaţii (Iacob, L., 1997).
Cea mai elaborată pespectivă asupra comunicării a fost propusă de un grup de cercetători conduşi de Alex Mucchielli (1998). Pornind de la premisa că în cadrul comunicării intră cvasitotalitatea expresiilor umane, această abordare, numită „teoria proceselor comunicaţionale” se bazează pe trei teoreme: teorema semnificaţiei, teorema constructelor sensului prin contextualizare şi teorema intervenţiei proceselor de comunicare.
Teoria proceselor de comunicare susţine că noţiunea de sens în comunicare ia naştere într-un cadru generalizabil, confirmând unul dintre postulatele Şcolii de la Palo Alto, care privilegiază contextul interacţiunilor, cu menţiunea că nu doar contextele contribuie la crearea semnificaţiei schimbului (de mesaje), ci că însăşi contextele şi semnificaţiile se construiesc prin schimb. Deci semnificaţiile nu sunt „date”, ci emergente, sensul emerge din configuraţiile situaţionale în care activităţile se desfăşoară şi care sunt co-construite de actorii aflaţi în relaţia comunicaţională. Prin urmare, atenţia trebuie îndreptată nu doar asupra informaţiei, difuzării şi metamorfozelor sale, ci şi asupra operaţiunilor comunicaţionale ce au condus la crearea sensului.
Cel mai adesea, comunicare a fost redusă să fie la un simplu schimb de informaţii, fie la stabilirea unei relaţii între persoane, cu sensul de acţiune de comunicare ori rezultat al acestei acţiuni (ceea ce este comunicat are formă materială-documente, date etc. sau imaterială-idei, sentimente etc.) O abordare relativ recentă susţine că în cazul comunicării este vorba mai degrabă de un proces, deci de o intervenţie complexă ce implică transformări la nivelul celor ce intră în relaţia comunicaţională.
Într-o altă ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicării au fost fondate de modelul codului (un emiţător codifică un mesaj şi un receptor decodifică mesajul, între cei doi interpunându-se un „mijloc” de comunicare), deci comunicare egal codificare, respectiv decodificare de mesaje. În opoziţie cu această interpretare, cercetători ca Paul Grice şi Davis Lewis ne propun un model inferenţial,4 potrivit căruia a comunica echivalează cu a produce şi a interpreta „indici”/semne (în logică, inferenţa este operaţia de trecere de la un enunţ la altul, în care ultimul enunţ este dedus din primul).
Ei pornesc de la premisa că mesajul în sine este întotdeauna incomplet şi că receptorul trebuie să-l completeze (să-l „îmbogăţească”) făcând inferenţe5, pe baza cunoştinţelor sale şi a datelor situaţiei în care are loc comunicarea (de unde necesitatea dezvoltării codului prin inferenţă). Se pare că unicul aspect asupra căruia există o relativă consensualitate în definire îl reprezintă acela al comunicării ca interacţiune bazată pe schimbul de semnificaţii (Iacob, L., 1997).
Cea mai elaborată pespectivă asupra comunicării a fost propusă de un grup de cercetători conduşi de Alex Mucchielli (1998). Pornind de la premisa că în cadrul comunicării intră cvasitotalitatea expresiilor umane, această abordare, numită „teoria proceselor comunicaţionale” se bazează pe trei teoreme: teorema semnificaţiei, teorema constructelor sensului prin contextualizare şi teorema intervenţiei proceselor de comunicare.
Teoria proceselor de comunicare susţine că noţiunea de sens în comunicare ia naştere într-un cadru generalizabil, confirmând unul dintre postulatele Şcolii de la Palo Alto, care privilegiază contextul interacţiunilor, cu menţiunea că nu doar contextele contribuie la crearea semnificaţiei schimbului (de mesaje), ci că însăşi contextele şi semnificaţiile se construiesc prin schimb. Deci semnificaţiile nu sunt „date”, ci emergente, sensul emerge din configuraţiile situaţionale în care activităţile se desfăşoară şi care sunt co-construite de actorii aflaţi în relaţia comunicaţională. Prin urmare, atenţia trebuie îndreptată nu doar asupra informaţiei, difuzării şi metamorfozelor sale, ci şi asupra operaţiunilor comunicaţionale ce au condus la crearea sensului.
pentru inceput
Acest blog este dedicat comunicarii si va ingloba articole, studii, analize pe aceasta tema. Voi incerca sa gasesc subiecte cat mai interesante si de asemenea, este o ocazie buna de a relationa cu alti pasionati ai acestui domeniu, si de a schimba impresii cu acestia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)